CRIZA VALORILOR EUROPEI
Bogdan Munteanu
Recentele atentate din Norvegia sunt un simptom evident al unei crize profunde a valorilor Europei. Un fapt care, chiar dacă este izolat, a izbucnit cu putere şi care ne sugerează ce frământări s-ar mai putea produce în adâncuri şi ce ar mai putea erupe la suprafaţă în viitor.
Evenimentul s-a constituit în pretext pentru încingerea unor dispute pe tărâm ideologic. Stânga şi mass-media influentă s-au grăbit să-l portretizeze pe asasin numaidecât drept un “fundamentalist creştin”, trecând cu vederea apartenenţa sa masonică – dovedită şi recunoscută. Vinovaţii “ideologici” ar fi, după aceste cercuri, grupările de dreapta şi extrema dreaptă. Acestea, prin discursul lor xenofob, ar fi creat o atmosferă propice germinării unor asemenea fapte teribile, fie ele puse la cale doar de către indivizi izolaţi. În mod simetric, dreapta dă vina la rândul ei pe … stânga, datorită politicilor sale imigraţioniste şi “multiculturaliste”, care ar atenta pe termen lung la identitatea culturii şi civilizaţiei europene. Foarte vocali în acest sens s-au dovedit a fi chiar şi în România comentatori orientaţi după idei ale dreptei conservatoare (dar fără o dimensiune explicit creştină) gen Dragoş Aligică, în Revista 22 sau senatorul PDL Iulian Urban, pe blogul său.
După cum se observă, cazul este instrumentalizat atât de o parte cât şi de cealaltă, conform propriei agende. Văzând până unde s-a putut ajunge, constatăm totuşi că demonii bântuie prin toate ungherele. Atât în ideologiile celor care îi stârnesc, cât şi în ideologiile de sens contrar care, filtrate prin mintea unora, pot lua accente psihopatice sau demne de un posedat. Pe aceştia nici “umanismul” şi nici “europenismul rasial-cultural” nu au instrumente să-i exorcizeze. Căci, să fim serioşi, numai cei de o manifestă rea-credinţă pot asocia o idee sau un fundament “creştin” unei asemenea fapte îngrozitoare. Acest individ este până la urmă tot victima unui sistem umanist şi secular, care şi-a arogat unele accesorii pseudo-creştine într-un program de “luptă” pe care-l vedea drept unica ieşire din profunda criză europeană.
Numai că această “soluţie”, în disperarea ei, este un veritabil “harakiri”.
În fond, de ce să nu ne împăcăm cu ideea spengleriană a decăderii ireversibile a civilizaţiei occidentale, căci despre aceasta este în primul rând vorba? O civilizaţie care şi-a secătuit toate rezervele interioare de trăire creştină şi care pendulează între o stângă şi o dreaptă lipsite de orizontul unei revigorări, mai ales pe planul afirmării spirituale…Scrise într-un context uşor diferit, ideile lui Mircea Eliade din articolul “Românismul şi complexele de inferioritate” îşi păstrează şi astăzi aceeaşi valabilitate: “Nu înţeleg de ce ţipăm: primejdie! Unde este primejdia? (…) Cum am putea noi crede că un neam ofensiv şi creator ca neamul românesc poate fi primejduit de cineva? Numai gândul acesta e umilitor. Numai ideea că trebuie să luăm “măsuri de pază”. Nu-şi dă nimeni seama că tăria românismului stă tocmai în dispreţuirea oricăror măsuri de pază? Să încercăm să privim lucrurile istoric, nu politic. Şi istoric, nu ne poate fi teamă de nimic. Atât timp cât energiile creatoare româneşti n-au secat, nu ne pasă”.
Da, dar atunci când energiile creatoare vor fi secat în mod ireversibil, în ciuda “măsurilor de pază” e foarte posibil ca din această civilizaţie europeană să nu mai rămână decât o carcasă, un sistem de organizare politică şi socială, fără nici un fel de vigoare sau impuls dinamic. Conţinutul său etnic va fi un mozaic divers cu tendinţe de a se contopi tot mai mult într-o pastă informă. E limpede că într-acolo se îndreaptă lumea de azi, şi că gesturi disperate asemeni pseudo-cruciatului din Norvegia nu vor reuşi să catalizeze o renaştere autentică, menită să împiedice această degenerare. Cel mult vor adânci confuzia, tulburarea şi lipsa reperelor.
Acest declin, care nu ne poate lăsa indiferenţi, pare de neoprit. Valorile europene vor fi atunci izgonite (dacă nu cumva sunt deja) din cosmopolitismul marilor aglomerări urbane şi se vor conserva doar în perimetre mai restrânse, de genul unor insule, enclave, redute, sau cum vrem să le numim. Procesul acesta de degradare pare a fi caracterizat de un determinism implacabil, fiind consecinţa viziunii imanentiste care a caracterizat civilizaţia occidentală a ultimelor decenii. În perioada postbelică imigraţia s-a dovedit a fi o necesitate, motivaţia fiind una strict materialistă. Ea este preţul plătit pentru standardul ridicat de viaţă al majorităţii populaţiei “autohtone” din Europa de vest. Cine să presteze muncile necalificate sau slab plătite, atunci când cei ajunşi la un anumit nivel nu mai sunt dispuşi la asta? Această stare de fapt a generat de pildă termenul de “căpşunari”, folosit adesea în mod ironic la adresa unui număr însemnat de conaţionali de-ai noştri. Nivelul de trai ridicat din occident şi puterea de cumpărare a cetăţeanului mediu se fundamentează şi pe diferenţele de venit şi ale costurilor muncii atât din interiorul societăţii occidentale, cât şi din lumea a treia. Până la un punct, imigraţia (un corespondent modern al “sclavajului”, după cum arată Zinoviev în “Occidentul. Fenomenul occidentalismului”) e o necesitate economică, care va produce în mod inevitabil efecte sociale şi culturale pe termen lung. Chiar luând măsuri pentru a-i stăvili ritmul, efectele ei vor fi doar încetinite, dar nu anulate. Sunt practic inevitabile, indiferent ce ar spune cei care acum se opun cu vehemenţă acestui proces, dar nu sunt în stare să găsească o alternativă. Revenind la tragicul semnal de alarmă ce s-a dorit a fi tras de crimele psihopatului norvegian. Oare se află Europa într-un pericol iminent de islamizare? Nu cumva agenda acelui francmason e una falsă şi tendenţioasă? Ceea ce e într-adevăr îngrijorător nu e atât “multiculturalismul”, înţeles ca o convieţuire paşnică a diverselor culturi, cât “monoculturalismul” artificial către care ne îndreptăm, o dizolvare treptată a identităţii neamurilor bătrânului continent. Iar dacă aşa stau lucrurile, pentru a le preîntâmpina e nevoie şi de o lucrare constructivă, animată de un elan interor, nu doar de reacţii disperate de apărare prin formule şi măsuri exterioare. Atunci când măreţul Imperiu Roman a decăzut, cauzele i-au fost în primul rând interne. Moştenirea culturală i-a rămas, dar nucleul său etnic apusean a fost substituit prin popoarele germanice, aflate la vremea aceea într-o dinamică expansiune, iar în răsărit ştafeta a fost preluată pentru încă un mileniu de grecii Bizanţului, până la cucerirea otomană. Factorul central al evoluţiei post-romane a ambelor părţi ale continentului european a fost însă cel creştin. În el îşi are rădăcinile actuala cultură europeană, aflată acum la răscruce.
Speranţa nu poate fi aşadar găsită privind pe orizontală, ci numai ridicând ochii. Un creştin adevărat ştie că demonii de orice soi pot fi exorcizaţi doar de Biserică. Mai mult, el crede în pronia divină. Biserica lui Hristos, indiferent de aspectele sale numerice, nu va fi biruită nici de porţile iadului, ea nu va putea dispărea din istorie. Numai aici stă izvorul nesecat şi energia potenţială pentru o posibilă renaştere europeană. Îngrijorarea asupra viitorului Europei e legitimă, iar pasivitatea sau refugiul din faţa acestor realităţi nu e o soluţie. E nevoie de o lucrare activă, dar străbătută de o profundă credinţă într-un posibil destin crescut sub ocrotire divină. În vreme ce o parte a Apusului merge înainte spre “multiculturalism”, cealaltă pare a nu fi în stare să reacţioneze altfel decât defensiv sau restrictiv, ceea ce pe termen lung oricum nu are cum să schimbe acest determinism alarmant, imigraţia fiind o realitate şi în acelaşi timp o necesitate. Ţările din est sunt în schimb mult mai viguroase şi mai dinamice în acest sens. Chiar dacă în acest moment, cu toate că are şi tradiţie şi resurse nevalorificate superioare altora, pe plan social-politic România este actualmente mult în urma unor ţări ca Polonia, Ungaria sau chiar şi Cehia. Adică ţări în care oameni politici de prim rang au ştiut să ridice şi voci critice la adresa multor aspecte ale construcţiei unei Europe unite zidită conform principiilor stângiste. Dar noi tot trăim -de la Vulcănescu încoace- cu speranţa că România este ţara unde virtualul are mereu prioritate în faţa realului, a înfăptuirii concrete, poate tocmai în ideea de aşteptare a “ceasului” nostru, care n-a venit încă …Instituţiile sociale şi politice ale Europei de azi nu mai sunt creştine. De când s-a ajuns aici, erodarea valorilor şi golirea de conţinut a creştinismului a continuat într-un ritm constant, dar suficient de lent pentru a nu produce şi alte şocuri majore – aici fiind vorba mai ales de perioada postbelică. Creştinii de azi sunt puşi să dea Cezarului ce i se cuvine, dar contextul nu mai este de natura celui din vremuri trecute, când credinţa şi valorile neamului se apărau la nevoie şi cu mâna pe armă: în faţa invaziilor turceşti sau a tăvălugului comunist, cu aspectele sale ideologice, politice şi mai ales violent-represive. E posibil ca asemenea vremuri să fi apus pentru totdeauna, iar accentul rezistenţei să fie în mod necesar schimbat. Lupta creştinilor de azi şi de mâine va trebui dusă în primul rând pe planul spiritual. Aici avem resurse teribile, care nu pot fi stinse de nicio forţă adversă. Îi avem pe înaintemergătorii noştri, pe cei care sub teroarea comunistă L-au mărturisit pe Hristos fără niciun compromis. Îi avem cu noi pe martirii temniţelor comuniste, avem scrierile şi pildele altor trăitori care au supravieţuit infernului.
Dacă “reeducarea” de la Piteşti nu a reuşit în cele din urmă, cele mai multe căderi nefiind decât temporare, de ce să ne speriem că viitorul va aduce o depersonalizare şi o robotizare viitorului “cetăţean” european?
Să ne punem speranţa în Dumnezeu, nu în puterile noastre, aşa cum au făcut-o cei care au mers pe această linie în România veacului care a trecut. Această credinţă a fost cea care i-a ajutat să iasă învingători pe planul spiritului până şi în infernul concentraţionar în care au fot azvârliţi.
De la această linie nu mai avem voie să ne abatem niciodată, dacă vrem să nădăjduim în pronia divină, într-un viitor creştin pentru România şi pentru Europa.
Totul depinde însă de voia lui Dumnezeu şi de resursele de dragoste de care suntem în stare. Căci aici este cheia problemei, singura cale de rezolvare a acestei dihotomii fără soluţie pe orizontală. Căci disputele sterile dintre un liberalism (fie el şi fără frontiere) şi un autoritarism (de exemplu etno-centric, dar nu numai) nu fac la urma urmei altceva decât să adâncească această criză a valorilor Europei, din care omul nu mai poate ieşi prin propriile puteri, fără ajutor de Sus.
Revista PERMANENTE (An XIV Nr 9 septembrie 2011)
Bucovina Profundă 
Lasă un comentariu