Liviu Brânzaş fugea de relaţii exterioare, căutându-şi un alt eu în fiinţa sa nevăzută. Am reuşit să ne apropiem şi să realizăm o corespondenţă sufletească. Nu ştiam atunci ce ne va rezerva viaţa, ce rânduială este în planul lui Dumnezeu. Dorinţa de a ne apropia mai mult de El, de a-L simţi viu în fiinţa noastră, ne dădea prilejul să împărtăşim stări sufleteşti şi năzuinţe spre vârful Crucii, pe care voiam s-o urcăm fără să cârtim. Apetitul pe care-l avea pentru actul cunoașterii duhovniceşti, îmi dădea prilejul, ca şi la Târgşor, să scot din desagă darurile sfinte pe care Patericul, Filocalia şi toate celelalte lucrări ale Sfinților Părinţi mi-o umpluseră şi să pun pe masa sufletului său însetat.

Două sau trei luni s-au scurs repede. Despărţirea aducea, în plan divin, câştiguri duhovniceşti, mai mari, mai frumoase pentru Liviu Brânzaş: Părintele Stăniloae, Părintele Ioan, Părintele Ioan Ageu, Părintele Ioan de la Vladimireşti şi alţi duhovnici, pe care Dumnezeu dinadins îi trimisese în temniţă, l-au crescut în duhul ortodoxiei strămoşeşti.

Aveam să aflu cu mare bucurie că mirul preoției se pogorâse pe capul lui “ca roua Hermonului pe Munţii Sionului”.

(Virgil Maxim – Imn pentru crucea purtată. Abecedar duhovnicesc pentru un frate de cruce, ediția a II-a, Editura Antim, București, 2002, p. 333)