21 noiembrie – Pomenirea Mărturisitorului 

TACHE RODAS (1924-2020)

Un articol de Florin PALAS / activenews.ro

Tache Rodas, unul dintre ultimii supraviețuitori ai Experimentului Pitești, s-a mutat la cele cerești în aceeași zi de plecare la Domnul cu Părintele Gheorghe Calciu (+21 Noiembrie). Maica Domnului l-a salvat de frig, foame, sete și tortură. MĂRTURII

”La Poarta Albă era ploaie, era frig… Acolo nu erau paturi, erau priciuri. Mă gândeam – mi-e și foame, mi-e și frig… Nu aveai voie să ieși din baracă afară pentru că era un drum mare prin apropiere și altele. Și am mers așa pe întuneric și dintr-odată, pac!, o lovitură pe cap. Îmi spuneam: Maica Domnului, după ce că mi-e foame, mi-au mai dat și cu piatra pe cap! M-am aplecat, caut pe jos… un sfert de pâine, proaspătă. Cine s-o arunce? Pe întuneric să nimerească drept în capul meu? M-am dus în baracă, am mâncat și am dormit până la ziuă.”

Pe 21 Noiembrie 2020, de praznicul Intrării Maicii Domnului în Biserică, Prea-sfânta Născătoare de Dumnezeu l-a chemat la sine pe cel ce a iubit-o din toată inima, rugătorul său de taină, Tache Rodas, transmite Mănăstirea Petru Vodă. „Născut la 14 Noiembrie 1924, Constantin „Tache” Rodas a fost arestat în 1942 și a rămas în închisorile dictaturilor antonesciană și comunistă până la eliberarea sa din 1964 (aproape 23 de ani!). A trecut fără de pată prin iadul închisorilor, păzit și acoperit de harul lui Dumnezeu, fiind unul din puținii care a reușit să scape mașinăriei diabolice fără să cadă în moara „re-educării” marxiste.

Nu am cunoscut un om cu mai mare evlavie și cu mai multă îndrăzneală către Maica Domnului decât acest smerit sfânt al închisorilor. Atât anii de temniță grea și tortură în iadul închisorii Pitești, cât și întreaga viață de 96 de ani i-au stat sub semnul purtării de grijă și neîncetatei măriri și cinstiri a Maicii Domnului.

Cu 15 ani în urmă, tot în ziua de astăzi a plecat la cele cerești și sfințitul mărturisitor al lui Hristos, Preotul Gheorghe Calciu – Dumitreasa, pe care astăzi l-am prăznuit prin rugăciuni și laude, împreună cu frații lor de temniță și prigoană Marcel Petrișor și Jacques Iamandi.

Cât a stat la Mănăstirea Paltin, Tache Rodas spunea că nimic nu este mai important în aceste vremuri care deja au început decât iubirea de Dumnezeu și de aproapele, adică de toată omenirea, ținând cu toată silința o stare de spirit nădăjduitoare. „Dumnezeu este acum mai aproape ca oricând!”

Deși mai singuri (căci nenea Tache era un apropiat al Mănăstirii noastre), ne-am câștigat în ceruri un rugător și un mijlocitor către cortul cel de taină și chivotul ceresc al Prea-sfintei Născătoare de Dumnezeu. Să avem parte de rugăciunile și mijlocirile sale!”, scriu frățiile și sfințiile obștii Părintelui Justin Pârvu de la Petru Vodă, împreună cu starețul lor, Arhimandritul Hariton Negrea.

Mărturisitorul a fost înmormântat la Schitul „Înălțarea Sfintei Cruci” Aiud

Tache Rodas a scăpat nevătămat sufletește din reeducări prin intervenția Maicii Domnului

Constantin „Tache” Rodas a fost deținut politic încă din 1942, fiind arestat în urma unei condamnări la 15 ani muncă silnică pentru apartenența la Frățiile de Cruce. În 1945 evadează din lagărul de la Slobozia. Este rearestat în noaptea de 14-15 mai 1948, trecând prin închisorile bolșevice de la Târgșor, Pitești, Gherla, Aiud, Canal, coloniile Peninsula și Poarta Albă. A fost eliberat abia în anul 1964, în urma unui decret de grațiere prin care au fost eliberați toți deținuții politic.

L-am cunoscut pe Tache Rodas la Mănăstirea Sâmbăta de Sus, cu ocazia unei comemorări a luptătorilor anticomuniști din Munții Făgărașului. Fostul deținut politic distribuia tuturor celor pe care-i întâlnea iconițe ale Maicii Domnului cu Pruncul, spunând că numai prin intervenția divină a Maicii Domnului, care și-a întins Acoperământul asupra lui, a putut să treacă nevătămat sufletește prin reeducările de la Tărgșor, Pitești și Aiud.

Cea mai cumplită acțiune de reeducare a suportat-o în cadrul închisorii Pitești. În 1951, Țurcanu și ceilalți torționari, vreo 25, l-au bătut până nu s-a mai putut ridica de jos. A chemat-o neîncetat în ajutor pe Maica Domnului: „AJUTĂ-MĂ SFÂNTA FECIOARĂ SĂ REZIST. NU MĂ LASĂ PRADĂ CĂDERII!” Și Maica Domnului i-a dat putere să treacă și peste acest experiment satanic. Demonizat, Țurcanu îi spunea: „Dacă Hristos ar fi trecut prin mâinile acestea, nu mai ajungea nici el pe cruce. N-ar fi înviat. N-ar fi fost creștinism, această mare minciună, și toată lumea ar fi trăit în liniște!” Răspunsul lui Tache Rodas a fost rugăciunea. Simplă și scurtă: „Doamne, miluiește-mă! Doamne, adu-ți aminte de mine! Preasfântă Fecioară, ocrotește-mă!”. Nu a pus niciodată pe seama sa biruința asupra torționarilor, ci numai pe seama harului lui Dumnezeu, care a vrut „să mai existe câte unul care să scape nemurdărit din acest groaznic potop al sufletelor”.

A urmat închisoarea Gherla, unde a fost desfigurat în bătaie pentru că deconspirase experimentul Pitești. Capul îi era era numai o rană. Nu se mai distingeau nasul, urechile, capul îi era umflat ca o baniță. A fost dus prin toate celulele, ca să-i intimideze pe studenții care ar fi avut de gând să mai vorbească despre experimentul diabolic de la închisoarea Pitești. Mărturisitorul Nicolae Purcărea spunea că a crezut că nea Tache a murit, după acest supliciu.

A ajuns la Aiud, împreună cu un alt fost deținut politic care nu cedase la Pitești. Camaradul lui Tache Rodas a luat pe seama sa izbânda și avea să cedeze în reeducarea de la Aiud, fără să primească o palmă. Mărturisitorul s-a încredințat în continuare Maicii Domnului, Căreia i-a cerut să-l învețe ce să facă. Ajuns în fața temutului comandant al închisorii, colonelul Crăciun, s-a trezit că spune cu glas tare: „Domnule colonel, să știți că eu nu renunț la credința mea”.

A fost trimis la Zarcă, în condiții de exterminare. Nu avea pat, pe jos gardienii aruncau cu apă, pentru a nu se putea odihni. Nu a primit nimic de mâncare. Timp de 40 de zile. S-a rugat necontenit lui Dumnezeu și Maicii Domnului. La un moment dat, vorbea atât de prietenos cu Maica Domnului ca și cum ar fi vorbit cu mama sa. O singură dată a avut un vis cu Maica Domnului. S-a trezit cu convingerea că nu este singur. Spunea că n-a mai avut senzație de foame sau de sete. Și a scăpat. Pentru că Dumnezeu nu-i lasă pe ai Lui.

A plecat să se reîntâlnească cu frații săi de idealuri, suferință și biruință cât și cu soția sa, Matilda (foto), care i-a pregătit drumul prin plecarea ei la Ceruri la începutul anului acesta. Pentru rugăciunile mărturisitorului Tache Rodas și ale camarazilor lui credem că mai ține Dumnezeu neamul nostru românesc. Fie să avem parte de rugăciunile lor!

––––––––––––––––––––––––

Tache Rodas: „N-am nimic pe suflet. Nici nu mi-e frică acolo la Judecată”

Interviu emblematic cu Constantin (Tache) Rodas

Interviu realizat de Monahia Fotini, mănăstirea Paltin, 2011

„Nu renunț la credința mea! Când mi-a fost cel mai greu, prindeam curaj”.

Domnule Rodas, spuneți-ne ceva esențial ce v-a marcat în temnițele comuniste.

Maica Domnului. Mâncam în genunchi cu mâinile la spate și gamela în față. Seara, două ore, doi țineau, doi dădeau. Și într-un ciubăr cu apă, doi inși udau frânghii și te băteau peste cap și te rugai să nu mai dea că înnebunești. N-am înnebunit. Sunt sănătos. Maica Domnului m-a salvat totdeauna. Adică am ieșit teafăr. În ziua de 15 august, Adormirea Maicii Domnului, primul strigăt: Voinea, al doilea: Rodas. Dacă ați auzit de Voinea, l-au adus bătut măr ca să mă convingă. Întreabă Țurcanu: „Ia, zii, bă Voinea, lui Rodas ăsta, rezistă cineva la torturile mele?”. „Nu, domnule, nu!”. „Ai auzit, bă?”. „Am auzit”. Până la urmă zice: „Am vorbit cu directorul să-ți aducă un preot să te dezlege de jurământ”. Aici iar nu am mințit.

A venit colonelul Zeller ca să facă reeducarea acolo la Pitești. L-a adus Țurcanu lângă el și lângă mine și zice: „Ăsta (arată către mine) ne-a dus pe toți”. „Nu, Maica Domnului”.

La Gherla, mulți zic că am ieșit în fabrică la bine, dar nu. Eram în camera de „distracție” acolo. Și într-o zi, zice: „Tu, tu, tu în curte, la curățat de zarzavat!”. Și tăiam niște dovlecei pentru mâncare, ca pentru ciorbă și am spus cuiva: „Fii atent cu cei de la Pitești, că e foc cu ei. Nu cunoști pe nimeni, să te abții să spui ceva!”. În ziua aceea, când m-au scos acolo, am văzut un cetățean de la Sinaia care era cu mine și i-am spus și lui: „Nu mă cunoști. Să te ferești să vorbești cu cei de la Pitești!”. Și ăsta m-a spus lui Țurcanu. Și zice: „Fugi, măi, că ăsta este informatorul Securității. Te-a păcălit pe tine, banditul!”. Și am luat o bătaie!… Cu bastoane, cu pumni, cu de toate. Asta a fost sâmbătă seara. Duminică dimineața, după bătaie m-au plimbat prin vreo 5-6 camere cu deținuții care veneau din schimbul de noapte ca să le spun ce am făcut. „Ia, spune, mă!”. „Am pus în gardă pe unii să se ferească de cei de la Pitești că sunt criminali”. Erau speriați toți că le vine rândul și lor. Dar Țurcanu zice: „Le vine rândul și lor”. Pe urmă, cu șuturi în fund m-au dus într-o celulă.

A doua sâmbătă m-a luat din nou. La fabrică, erau două schimburi și acum schimbul care fusese de noapte, era de dimineață în camere. Iar m-a „botezat” Țurcanu. Aoleu, mamă! M-a plimbat apoi prin cinci camere, dar ieșirea din camere era cu șutul în fund, „ca să merg mai repede”. Și pe urmă toată lumea a aflat că am murit. Și ca să liniștească spiritele, m-au scos în fabrică. M-au dat la tâmplărie, dar n-am putut. Mi-au dat un robanc, o rindea din aia mare, dar n-am putut să o ridic. Pe urmă, m-au dat la scaune. Dar ce să faci cu o rindea din aceea mare? M-au dat la vopsitorie. Acolo era bine. Era un student la Medicină. Ăla bătea la ficat. Și s-a așezat lângă mine: „Rodas?”. „Da!”, zic. „Aveți un frate. Ăla sunt eu”.

Și ultima întâmplarea pe care vreau să v-o spun: eliberarea. La Aiud, ca la Pitești și Gherla era: ori mori, ori zici ca ei și devii turnător. La Aiud era colonelul Crăciun. M-a apărat și aici Dumnezeu. Dacă mă băga la ateliere, mă nenorocea. La atelierul de fierărie era foarte greu. M-au luat la depozitul de materiale (separat de fabrică). Ce-i păcăleam! M-au prins pe urmă. Îmi cereau 100 kg. de benzină, dar benzina e la litru și eu le dădeam 100 de litri în loc de 100 kg., să fie mai ușoară la litru. Șoferul directorului făcea: „Hai, domnule ministru, îmi mai dai?”. „Îți mai dau”. După câteva zile mă cheamă ofițerul politic: „Ce faci?”. Și am stat în cameră până seara, la dormitor. Și acolo, doi: Lungu Dumitru, învățător, unul dintre șefii mei și încă unul student la Drept, terminase Teologia care mi-a zis: „Tache, aici e reeducare”. „Nu fac!”, am țipat. Șeful comitetului a fost în proces cu mine. Mă duc la el acolo și îi zic: „Băi, cât stau aici, nu scoți o vorbă!”. Și a fost liniște seara. A doua seară, mă întreabă Lungu: „Ce i-ai făcut?”. „I-am zis să nu vorbească”.  A patra zi a început nebunul. A plecat. Și mi-a luat bagajul, că aveam bagaj: niște pantaloni și niște ciorapi.

După câteva zile, văzând că-s încăpățânat, ofițerul politic și doi gardieni m-au scos în curtea mare a fabricii. Ieșeau toți din fabrică și ziceau: „Hai că te omoară!”. „Nu”, zic. „Am trecut pe aici la biroul lui Crăciun, colonelul, comandantul închisorii”. A fost băiat de treabă. Eu, unde mă duc fac câte o Cruce la ușă. Intru singur, până vine să-mi deschidă cineva. Și acolo i-am zis: „Eu nu renunț la credința mea”. Dar tare. Eu, care nu vorbesc așa. El: „Care credință?”. Eu: „A mea”. N-am spus: „religioasă sau legionară. Domnule, noi, frații de cruce, doar dacă eram creștini intram în Frăție”. Și am repetat de vreo 2-3 ori. Crăciun a luat șapca de pe cap, o mușca și o rotea așa și zicea: „Rodas! Rodas! Rodas!”. Eu: „Nu vă enervați, că asta e hotărârea mea”. Pe urmă m-au băgat la zarcă. Părintele Justin știe. La zarcă era mai bine: nu te supăra nimeni. Ce făceai, acolo? Eram patru inși pe trei paturi. Nu aveai voie să stai rezemat de perete. Aveam și program de rugăciune, la ora 5 după-masă: Paraclisul, acatiste. Stând aici un timp, ăștia tatonau. Mă scoate în curte: trei inși. Nu știam cine sunt ăia. Și cine crezi că era? Părintele Ioan Iovan. Mi-a spus numele, fără să ne fi văzut și acolo, în curte la Aiud, mi-a zis: „Te pomenesc în rugăciunile mele toată ziua”. Știa „distracția”, probabil.

Altădată, ședință. Era Crăciun. Zice: „Băi, voi sunteți tâmpiți. S-a dus rusul acela, Gagarin în cer și n-a găsit niciun Arhanghel, niciun Dumnezeu, nimic”. Noi râdeam. Altădată vine Crăciun cu o scrisoare. Nu puteai vorbi unul cu altul, căci aveam polițiști, unul în față, unul în spate. N-aveai voie să te uiți. Crăciun avea o scrisoare de la soția prințului Ghica. Și ne-a arătat scrisoarea care era de la „doamna…”, dar la ei nu exista doamnă, numai „tovarășă” și citea: „Dragă Alecule, băiatul e medic la Filantropia, fata e la Facultate…”. Și zice Crăciun: „Vedeți, băi? Noi suntem oameni. Avem grijă de voi. Ia citește!”. O citește prințul și zice: „Da. Scrisul e al soției mele, dar scrisoarea e dictată de Securitate”. Mamă, a sărit Crăciun ca ars și a plecat. Apoi ne-a băgat la cameră.

Și alta acum… Noi am fost ultima serie[1], adică în lume vom fi primii pentru că „cei din urmă vor fi cei dintâi”. Ne-au scos în curte, bagaj n-aveam. Și mă căutau mulți: „Tache Rodas unde e? Îl cheamă cineva la celular”. Erau trei preoți călugări de la Patriarhie paralizați: „Tache, să ne bărbierești tu, că ne ducem acasă!”. Gardianul la ușă: „Ce faci?”. Eu: „Șșt. Pleacă de aici. Acum eu dictez”. Da’ obraznic, știți? Mi-au mulțumit părinții.

Dar pe drum, au început să vorbească prin tren de mine. Și s-a urcat în tren pe la Brașov o cetățeancă și, ascultând ce se vorbește despre mine, zice: „Dacă domnul ăla e așa, mă mărit cu el”. Zic: „Norocul meu”. M-au adus la ea și-mi zice: „Doamne ajută! Eu sunt din Predeal. Am vilă aici, nu-ți trebuie serviciu, nimic. Am cu ce trăi. Am auzit de dumneavoastră”. Mi-a dat adresa. În gară, un cetățean din Câmpina a urcat în tren și m-a căutat. Zice: „Domnule, cobori cu mine în gara de vest pentru că e o singură mașină care merge în oraș”. Și a venit maică-mea și cu toții se întrebau: „A venit?”. „N-a venit”. A stat ore în gară: „N-a venit”. Dar eu eram acasă, îi așteptam la ușă. Și i-am zis mamei să fie sănătoasă și cu voie bună.

Auzi? Să râzi mereu. Chiar dacă ești supărată, să nu arăți treaba asta. Să râzi! E arma. Auzi? Și când intri undeva ca să nu ai probleme, faci la ușă o cruce.

Cum ați reușit să rezistați așa după atâția ani de închisoare?

Când mi-a fost cel mai greu, prindeam curaj. Dar nu știam de ce. Într-o duminică, comitetul ăsta al nostru începe să țipe la noi în cameră: „Fața în jos să nu vezi pe nimeni!”. Și într-o zi vine Țurcanu și zice: „Relaxați-vă! Să cânte fiecare câte un cântec!”. Ăla a cântat, ăla a cântat. Apoi vine la mine: „Nu cânt că nu am voce. Nu am voce de cântat. Eu nu cânt”. Zice: „Cântă!”. Am cântat ceva (cu substrat pentru el), dar n-am gândit. Așa mi-a venit: „Te-aștept pe-același drum de altădat’!/ Ca să-nțelegi că n-am uitat/ Calea visului pierdut”. Atât mi-a trebuit. Dă-i! Pe el! M-a „botezat”[2] Țurcanu. Dar nu m-a durut niciodată. Nu am țipat niciodată. Aș minți, nu fac pe grozavul! Nu m-a durut, n-am simțit durerea niciodată. E de neînțeles. Sau când jucau pe tine câte o sârbă de asta moldovenească, nu țipam niciodată. Și odată mi-a întors capul ca să vadă de ce nu țip. Câte unul sărea pe pat ca o minge, să râdă ăia. Aveam paturi din astea de spital, să zic așa. Odată ca să mă agațe cu ceva, mi-au zis: „Ștergi cimentul pe sub paturi!”. În spatele meu, unul: „Tache, să nu spui nimic!”. „Nu spun, să mor”, zic eu. Și a venit gardianul: „Aveți ceva de spus?”. Și ăla a ridicat mâna. Gata m-a turnat. Ăsta zice: „Tache a spus că nu spune”. Eu: „Minte, domnule. N-a auzit bine. Am spus că am zis tot. Ce să mai spun?”.

Dar cu Crăciun? La zarcă, la frigider, aoleu mamă, vara înghețai acolo. Te pedepsea aiurea. M-a băgat acolo, trei zile și nopți. La zarcă, gardianul mă întreba: „Ți-e frig?”. „Puțin”, zic eu. Dar era cald. Ei erau înfrigurați. Ăia din cameră în fiecare zi îmi tăiau din pâinea lor câte o parte ca să mănânc, când o să ies după trei zile. Dar eu: „Mâncați voi, că eu am mâncat”. Cum era dormitorul? Ca un cavou de beton de la cimitir. Ai văzut cavou la cimitir, cavou de beton? Așa era și patul tot de beton. La cavou n-ai pat. Acolo aveam pat de beton, scaun nu exista și nu aveai voie să stai în timpul zilei nici rezemat, nici pe pat. Am mâncat odată o bătaie!… Aoleu!

La Brașov, aveam o secție și lucram acolo și făceam pulovere pentru ei. Era un gardian tânăr. Făceam și cruciulițe din os. Îmi dădeau săpun cam cât o cutie de chibrituri, dar nu-l consumam și băgam în el, dacă erau, medalioane, ceva. La Jilava, l-a prins pe altul și ăsta m-a turnat. Și intră în cameră: „Bă, ia adu săpunul încoace”. Nu s-a găsit nimic. Nimic. Dar m-au bătut, mamă, mamă! La cameră: „Mă, ia vino-ncoace, ăla, care te-am bătut”. M-a băgat în biroul lui acolo și zice: „Ia și mănâncă!”. Am mâncat. „Băi, te duci în cameră, nu spui că ai mâncat. Spui că te-am înjurat”. „Mulțumesc”. Deci, „m-a plătit”. Am venit acasă. Asta e! Auzi? „Bătaia e soră cu moartea”.

La subsol, acolo la Securitate, acolo eram singur. Era bine. Cum să spun? Aveam duș. Ziua făceam duș și pe urmă mergeam întruna ca leul în cușcă și urmam instrucțiunile: „Să nu vorbești tare, să nu te uiți pe geam, să nu stai aproape de ușă!”, tot din astea. Și după vreo 7-8 luni de zile, deschide unul ușa. Eu stăteam așa în fața lui. „Întoarce-te cu fața la perete!”. Eu: „Cum să mă întorc?”. El: „Păi, uite ce scrie acolo!”. Eu: „Nu-i adevărat! Nu-i adevărat!”. Aicea l-am jignit. I-am zis: „Am și eu patru clase primare ca dumneata. Știu să citesc”. Aoleu, mamă! Și mi-a pus cătușe din acelea cu dinți. Trebuia să aibă aprobarea doctorului să mă consulte, dacă sunt sănătos. A găsit că-s vinovat. M-a băgat la carceră. În a treia noapte am căzut. Picioarele nu mă mai țineau. Deschide ușa, vine doctorul. Aveam tensiunea 26 în loc de 14. „Cine l-a băgat aici?”. A dispărut ăla. Avizul medicului mi-a prins bine pe urmă. Am avut o celulă frumoasă. Aveai voie să stai în pat. Îmi dădeau medicamente. Boier, o lună de zile. Domnule, eu spun drept, eu nu-mi dau seama că n-am fost acasă în temniță. Am fost în concediu de odihnă.

Auzi? Eram acasă. Ziceam că nu mă însor că mi-era frică de femei. Și eram la serviciu. Aveam de lucru și seara am dat drumul la radio: vorbeau despre mine (Rodas a făcut, a dres). Am lăsat lucrările. M-am dus la unchiu-meu pe Bobâlna. Au pus ei păturile în geam și au ascultat la Europa Liberă povestea cu „distracția” când m-au plimbat pe la Gherla și cum m-au bătut pe mine acolo. Dar eu sunt sănătos. Alții stau acasă și abia se mișcă. Nu sunt învățați. N-am nimic pe suflet. Drumul e liber oricând. N-am ce să regret în viața asta. Nici nu mi-e frică acolo la Judecată.

Faceți rugăciune la miezul nopții? Eu, chiar dacă mă culc seara la ora 10, mă scol la 12 fără un minut, fără ceas. Cineva mă scoală. Nu știu cine. Hai, că am vorbit pentru doi ani de zile.

[1] Adică ultimii eliberați.

[2] Se referă la bătăi crunte până la sânge.

(Interviu publicat în Revista Atitudini Nr. 64)