Bucovina Profundă

Nae Ionescu – Creațiune și păcat

Conferință ținută la Atheneul Român în 1929

Caracterul fundamental al epocii noastre e că se propovăduiește din ce în ce mai mult un ideal al muncii. Idealul muncii, așa cum este înfățișat în ethosul contemporan, este o idee de import, de origine anglo-saxonă și, fără îndoială, este forțată pentru noi; ea nu are de-a face cu mentalitatea noastră răsăriteană și cu realitatea umană în genere.

Munca nu este și nu poate fi un ideal. Când a fost izgonit din Rai, i-a fost dată lui Adam pedeapsa să muncească. Munca nu poate să fie, într-adevăr, decât o pedeapsă pentru noi. Munca este un fel de pedeapsă, care apasă asupra umerilor noștri pentru că, probabil, așa cum este structural construit neamul omenesc, el nu a fost făcut ca să muncească; adică, funcțiunea lui fundamentală nu este aceea de a munci.

Fapt este că, în viața noastră, un om muncit înseamnă un om chinuit; un om muncit nu înseamnă un om la maximum de realizare a ființei sale, ci, dimpotrivă, un om ale cărui realizări sunt reduse tocmai prin munca pe care a săvârșit-o.

Idealul acesta al muncii este însă în legătură cu alte idei, care se strecoară în civilizația noastră actuală și care au la baza lor nu funcțiunea de a munci, ci rezultatul muncii. Se asignează genului omenesc îndatorirea de a munci pentru un ideal, pentru atingerea de valori care, eventual, pot să se găsească la capătul acestei munci.

De aici ar trebui să deducem că aceea ce interesează în primul rând neamul omenesc este creațiunea de valori. Rezultatele obișnuite ale muncii, rezultatele unei vieți, așa cum sunt ele înaintea noastră și așa cum stau ele la dispoziția folosinței noastre, acestea ar alcătui, prin urmare, punctul de miră, de atracție, către care converg toate eforturile omenești. Valorile acestea sunt în funcție de necesitățile noastre. Adică, mai lămurit și fără nici un fel de prejudiciere asupra fondului, valorile acestea corespund întotdeauna unor necesități precise ale noastre. Deci, în funcție de aceste necesități se judecă valorile, se judecă rezultatele activității omenești. Iar aceste necesități sunt mai mult puncte de plecare pentru activitatea noastră.

Așa ar fi lucrurile privite dintr-un punct de vedere. Din alt punct de vedere, s-ar putea spune, tot așa de bine, că noi suntem sclavii nu numai ai necesităților noastre, dar și ai creației noastre, în sensul că, în anumite momente ale istoriei, civilizația și cultura, ca și funcția creativă ne multiplică necesitățile. Vasăzică, de unde acțiunea omenească era pusă în funcție de rezultatele pe care trebuia să le obțină la un moment dat, devine ea însăși condiție a existenței noastre. Adică mijlocul devine scop și noi ajungem să fim sclavii acțiunii noastre, de unde ar fi trebuit să fim sclavii numai ai necesității noastre. Crearea de valori ne-a dus la această sclavie.

Nu este mai puțin adevărat însă că, din pricina acestor necesități, faptul care stă la baza desfășurării vieții omenești ne poruncește să le multiplicăm. Pe de altă parte, se petrece și o deviere a funcțiunilor noastre, care ar fi trebuit să fie în slujba acestor necesități. Lucrul pornește dintr-un fapt mai adânc și de natură ceva mai puțin obișnuită, anume dintr-o deformație ideologică a neamului omenesc.

Procesul de creație, care presupune întotdeauna un creator și ceva creat, implică întotdeauna în mintea creatorului un plan de acțiune. Planul acesta se inițiază și face parte din lumea ideilor. Omul este, fără îndoială, orice s-ar spune, un fel de mașină de idei, idei care sunt așa cum a crescut neamul acesta omenesc – în bună logică – și așa cum l-a făcut Dumnezeu.

Ideile nu sunt decât instrumente de lămurire a noastră, instrumente de orientare a noastră în lumea realităților, adică nu sunt decât un reflex al acestei realități. Dar și ideea închide în ea însăși tendința de a deveni independentă, adică tendința de a exista pentru ea însăși. Și tocmai în această tendință de independentizare – termenul e cam barbar – a ideii stă păcatul originar al întregii concepțiuni actuale, care face din muncă un ideal.

Fără îndoială că Dumnezeu va fi creat pe om după chipul și asemănarea Sa. Dar „după chipul și asemănarea Sa” poate să însemne o mulțime de lucruri. Nouă ne convine să credem că ar însemna că și noi suntem, într-un oarecare fel, cam așa cum este Dumnezeu. Și atunci stabilim totdeauna o analogie între ceea ce suntem noi și ceea ce ne închipuim noi. Și acei dintre noi care izbutesc să știe despre Dumnezeu cât se poate ști stabilesc o analogie între noi și ceea ce suntem noi cu ceea ce ar fi, propriu-zis, Dumnezeu.

Dumnezeu a creat lumea. Dar atunci, fiindcă Dumnezeu a creat lumea, înseamnă că și noi, care trăim după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, putem să creăm ceva. Poate că nu lumea, dar ceva în această lume. Idealul acesta creaționist decurge, prin urmare, din analogia care se stabilește între Dumnezeu și om; iar în aceeași măsură în care Dumnezeu a creat, sau tot așa după cum Dumnezeu creează, poate să creeze și omul. Cum creează însă Dumnezeu? Noi, care suntem simpli cititori ai Bibliei, știm că la început nu a existat nimic și că din acest nimic a creat lumea. Cei care sunt cititori mai șurubiți ai cărților sfinte știu altfel. Dumnezeu a gândit lumea și prin însăși această gândire a și creat-o.

Iarăși un fapt fundamental pentru desfășurarea de mai târziu a vieții, identificarea aceasta care s-a făcut la un moment dat între idee și substanță. Dumnezeu a creat lumea, evident, după planul pe care Și L-a făcut; adică ideea este transcendentă realității create.

La un moment dat, în istoria omenirii, s-au ivit oameni care au crezut că nu a existat nimic în afară de idee și că Dumnezeu a creat lumea gândind-o. Deci, simplul act de gândire echivalează cu actul de creație, adică, pentru că să creezi nu este nevoie decât de idee. Direcția aceasta este, precum e îndeobște cunoscut, categoric reprezentată de așa-numitul gnosticism, o școală teologico-filozofică veche, care, aceasta este impresia mea, continuă și astăzi sub numele de idealism sau mai știu eu sub ce alte nume. Dar această tendință, care reduce elementul creației la idee singură, se prezintă în toată istoria gândirii omenești.

Noi credem că Dumnezeu a creat lumea cu ajutorul unei idei a Lui și cu ajutorul unei substanțe deosebite de această idee. Această substanță deosebită însă nu exista nicăieri. Pentru ca Dumnezeu să creeze lumea, trebuia să creeze această substanță. Cum însă nu exista nimic, presupozița logică, în materie de interpretare a cărților sfinte, este că Dumnezeu a creat această substanță din nimic. Prin urmare, ideii de creație divină îi corespunde neapărat corolarul creației din nimic.

Noi, evident, trăim așa cum ne-a înlesnit Dumnezeu. Trăim adică așa cum suntem noi. Pentru cei care nu pot să admită cu nici un chip existența lui Dumnezeu, noi trăim așa cum știm noi. Gândim așa cum ne îngăduie structura noastră să gândim. Dar, între actul de creație divină și actul nostru de creație – presupunând că și noi creăm ceva – există o deosebire esențială; că noi găsim gata materia sau substanța din care creăm. Imediat intervine aici un corectiv.

De îndată ce substanța din care creăm noi, conform ideilor noastre, preexistă, ea există în chip real, independent de noi, în afara noastră și aceasta înseamnă că ea trebuie să vină de undeva, indiferent dacă a fost creată sau nu; înseamnă că această materie preexistentă are ea o existență a ei proprie.

Prin urmare, intervenția noastră asupra acestei substanțe, din care noi creăm cu ajutorul ideilor noastre, este mărginită și îngrădită de chiar legile substanței acesteia, existente independent de noi. Intervenția noastră în această materie nu se face după bunul nostru plac și nu se face după posibilitățile care sunt în noi, după planurile pe care le combinăm noi, căci aceste planuri sunt subordonate preexistenței acestei substanțe. Ceea ce înseamnă că inițiativa noastră nu este, propriu-zis, a noastră, ci este rezultanta unor anumite realități existente în afară de noi.

Aici stă deosebirea fundamentală între procesul de creație propriu-zis, de creație divină, și procesul de creație omenească – dacă se pot întrebuința cele două cuvinte unul lângă altul. Lucrurile acestea s-au uitat cu totul. Toată gândirea europeană cu rădăcini mediteraneene, care nu sunt numaidecât europene, toată gândirea aceasta s-a falsificat, dacă nu otrăvit, de anumite filoane de idei subiacente, care merg într-o direcție cu totul opusă considerațiunilor de bun simț.

Evident că ceea ce spun eu nu aduce nimic nou, care să contrazică bunul-simț sau simțul comun al realităților în care trăim. Dar bunul-simț e contrazis în chip flagrant de mișcarea ideologică pe care se sprijină civilizația europeană. E foarte ciudat că tot ce am trăit până acum câțiva ani, am trăit în funcție de ceea ce ne închipuiam noi a fi realități propriu-zise. Dar am văzut, în urmă, că nu erau decât eșafodaje de elemente complet străine de bunul-simț. Și tocmai elementele fundamentale ale gândirii europene apusene, de origine mediteraneană, egipteană și grecească, conțin în ele putința de identificare, într-un oarecare fel, a omului cu Dumnezeu.

A existat întotdeauna, pentru conștiința omenească, un domeniu al supranaturalului, adică al unor existențe altele decât realitatea în care ne învârtim. În acest domeniu al supranaturalului, omul a încercat întotdeauna să pătrundă; și efortul acesta, de a trece dincolo de limitele care îngrădesc posibilitățile noastre de cunoaștere și înțelegere, efortul acesta s-a identificat cu acela de a ajunge la Dumnezeu, la o ființă supremă, care domnește asupra realității sensibile, dar care are un plan deosebit de această realitate sensibilă. Acesta este faptul fundamental care se poate urmări în toată istoria gândirii omenești și pe care vi l-am expus într-o formă așa de simplă.

Poate părea foarte ciudat că aceea ce afirm eu acum, și ceea ce într-adevăr reprezintă trăsătura caracteristică a activității și a gândirii noastre contemporane, este același lucru cu, aș zice, ideea fundamentală a magiei. Noi trăim, adică, astăzi, în 1929, într-o perioadă de magie continuă. Tot ceea ce făceau ocultistii în vechime, începând de la Hermes Trismegistul, este aidoma cu structura spirituală și ceea ce gândim și facem noi în momentul de față. Adică, noi ne închipuim, la fel cum își închipuiau magii, că ne putem substitui lui Dumnezeu; și ne închipuim că ne putem substitui lui Dumnezeu pentru că într-adevăr ne închipuim că putem să cunoaștem.

Vedeți alunecarea: în primul rând, este identificarea creației divine cu gândirea; în al doilea rând, este împingerea cunoștințelor noastre până la absolut; și, în sfârșit, în al treilea rând, vine asemănarea noastră cu Dumnezeu, adică momentul în care ne închipuim că putem să cunoaștem totul și să fim la fel cu Dumnezeu.

De altfel, tendința aceasta apasă de la începutul lumii, pentru că Adam, când a păcătuit, așa a păcătuit: a vrut să mănânce din pomul cunoștinței. Pentru că așa i-a spus șarpele: „De vei mânca din acest pom, vei fi ca și un Dumnezeu”. În momentul în care vei ști, vei fi ca și Dumnezeu. Deci, tendința noastră de a deplasa limitele cunoștințelor omenești echivalează cu tendința de a ne substitui lui Dumnezeu. În momentul în care credem că suntem în posesiunea cunoștinței absolute, în același moment ne-am și substituit lui Dumnezeu.

Veacul al XIX-lea a fost stăpânit de credința că limitele cognoscibilului pot să fie împinse la infinit și că știința poate să meargă până la a ajunge în posesia cunoștințelor ultime. Dar ne-am dat seama că nu se poate ajunge la cunoștințele ultime prin știință și atunci am învățat să ne mai îndoim de această valoare de absolut a cunoștințelor științifice. Totuși, nu am încetat deloc cu cercetările, pentru că, în măsura în care gândirea contemporană a pierdut încrederea în valoarea metafizică a soluțiunilor științifice, în aceeași măsură lumea a început să cadă pradă ocultismului și magiei.

Nu există, de trei sute de ani, o perioadă mai gata de a cădea victimă magiei și ocultismului ca perioada în care trăim noi astăzi. E un amestec îngrozitor, în care lipsa de disciplină și lipsa de control asupra noastră fac ravagii. Tot ceea ce se petrece în viața contemporană, numiți-l oricum, ocultism, creștinism, adică viața religioasă autentică, misticism autentic, Biblia sănătății, noua mișcare americană „Știința creștină” și așa mai departe, sunt tendințe care, toate, merg în aceeași direcție: înspre cucerirea absolutului.

Numai că se uită să se facă această mică deosebire, fundamentală totuși, că toate aceste preocupări pentru cunoașterea absolutului, toate aceste direcții de care vorbeam și care urmăresc cunoașterea s-ar putea ca, până la urmă, să ne dea o cunoaștere conceptuală a absolutului în care cunoștința formulată – aș zice – să fie singurul rezultat al activității noastre.

Prin urmare, în epoca contemporană, tendința aceasta de a cunoaște echivalează cu tendința de a ne substitui lui Dumnezeu, de a exclude pe Dumnezeu din socotințele noastre sau de a afirma pur și simplu identitatea noastră cu Dumnezeu. Sunt greșeli în care nu am fi căzut dacă am fi știut din capul locului să ne întoarcem la cei vechi. Literatura creștină are indicații foarte precise în această privință. Nu știu unde citeam că Sfântul Augustin (sau Fericitul Augustin) și Sfântul Maxim Mărturisitorul stabilesc linia de demarcație foarte precisă între lucrurile pe care noi, astăzi, le amestecăm: între valoarea absolută a cunoștinței, din punct de vedere al creației, și actul de creație propriu-zisă.

Dar lucrurile acestea nu se mai citesc pentru că sunt vechi și pentru că noi suntem mai deștepți decât cei dinaintea noastră. Eu însă impresia aceasta n-am avut-o niciodată. N-am avut-o niciodată pentru că am convingerea că, oricât ne-am zbate noi, mai deștepți nu putem să fim decât înaintașii noștri. Putem noi să ne încurcăm mai mult decât cei dinaintea noastră. Dar ca să-i depășim în putința de înțelegere, aceasta este exclus.

În câteva mii de ani, cât cunoaște istoria, nu cred să se poată stabili, calitativ, nici un fel de deosebire în favoarea noastră între noi și înaintașii noștri. Problematica noastră este ceva mai complicată astăzi, dacă voiți; noi am sistematizat mai mult chestiunile și soluțiunile, dar că am mers mai adânc, propriu-zis, în realitate, aceasta nu este adevărat. Și spun aceasta cu toate că, fără îndoială, fiecare dintre noi ar putea să trântească la un examen de filozofie și pe Platon, și pe alții.

Este încă o prejudecată aceea că noi înaintăm și că, pe măsură ce înaintăm, posibilitățile noastre de cunoaștere sunt mai mari. Nu. Posibilitățile de cunoaștere rămân constant aceleași. Este chestiune de structură, de îmbinare individuală, această putere de pătrundere în realitate. De îndată ce nu avem putința de pătrundere completă în realitate prin cunoștințele noastre înseamnă că nu putem să obținem cunoștința absolută, și aceasta nici pe cale logică, nici pe cale metafizică. Faptul că o cunoștință a noastră nu poate să fie niciodată absolută, că nu poate să pătrundă realitatea în chip absolut, ne retează încă o dată pretenția de creație.

Dar tocmai în această pretenție a noastră de a crea totuși și de a ne substitui lui Dumnezeu, în această pretenție stă păcatul propriu-zis. Pentru că, orice ar spune toți Părinții Bisericii, nu în trup stă originea păcatului, ci în altceva; cum ar spune Sfântul Ambrozie, în superbia animi. Orgoliul nostru, mândria noastră, aceasta înseamnă păcat și tocmai pretenția noastră raționalistă are la bază această superbia animi, adică încercarea noastră de a ne identifica cu Dumnezeu. Prin această superbie care a gonit pe Adam din Rai, prin aceasta suntem pedepsiți în fiecare moment.

Pedepsiți, cum? Păcatul pe care-l săvârșim noi, oamenii, cu pretenția noastră de a crea este pedepsit prin inanitatea (zădărnicia) efortului nostru. Atâta vreme cât ne închipuim că putem crea – după chipul și asemănarea lui Dumnezeu – după un plan al nostru, putem să forțăm realitatea, o bucată de vreme, ca să urmeze direcțiunile și sugestiunile noastre. Noi putem să încorsetăm această realitate și putem face să urmeze indicațiile de care vorbeam mai sus. Întrebarea este cât timp și cu ce rezultat?

Un grădinar care creează are la îndemâna lui flori de tot soiul și poate face toate felurile de experiențe, poate să obțină forme și culori deosebite. Numai că se întâmplă un lucru foarte caracteristic. Prin această îndrumare și aceste forme noi, pe care un grădinar le obține asupra florilor lui, foarte rar florile sunt viabile; adică tipurile noi de viață sunt sterile: nu se reproduc.

Așa e și cu acțiunea noastră, când ne luăm numai după ceea ce poruncește capul nostru. Când astăzi protestăm împotriva unei forme de viață politică oarecare și ni se spune că nu avem dreptate, pentru că forma aceasta există de trei sute de ani sau de știu eu când, nu se întreabă nimeni dacă această formă este, totuși, cea normală și dacă lucrurile, lăsate la voia lor, fără această voință ordonatoare, s-ar dezvolta așa cum le deținem noi. Adică tot ceea ce vrem noi să creăm numai după ideea noastră e întreprins fără ca să ținem seama de realități și tocmai prin aceasta acțiunea e dinainte condamnată sterilității; iar în această sterilitate stă pedeapsa păcatului și dovada păcătuirii noastre.

Noi nu creăm, propriu-zis, nimic. Efortul nostru valabil asupra realității se întâlnește atunci când, din ceea ce facem noi, nu reușim decât să ajungem la surprinderea liniilor de forță ale acestei realități. Ar trebui ca, prin cunoașterea acestor forțe și văzând neputința noastră, să ne purtăm ca grădinarul înțelept, să înlesnim plantei să se dezvolte după legile ei naturale. Operația noastră de creație, dacă vreți, la aceasta să se reducă; la orientarea, sistematizarea și dezvoltarea puterilor reale, din haosul în care, de multe ori, poate, ar sucombă fără această intervenție.

Prin urmare, este cu totul altceva ceea ce putem face noi, și aceasta pentru motivele pe care le-am spus de la început; anume, de ce nu este creație ceea ce facem noi, și, în al doilea rând, ce fel de operație este ceea ce facem noi în această realitate. Opera noastră de creație e o operă de orientare, sistematizare și dezvoltare a puterilor reale din haosul în care se află. De aici rezultă indicațiile normale pentru toată viața noastră, indicații care sunt o nouă prețuire a puterilor personale.

Noi nu suntem inventatori de nimic. Nici un geniu al omenirii nu a creat, propriu-zis, ceva, ci el doar a formulat, în anumite momente, tendințe care preexistau în realitatea asupra căreia ele se aplică și care realitate a înlesnit libera lor formulare. Dar, ca să creăm noi ceva, din ceva preexistent, nu se poate. Noi suntem pur și simplu meșteșugari asupra acestei realități. În măsura în care ne putem depersonaliza, în măsura în care dispărem în această realitate, în aceeași măsură devenim, oarecum, reprezentanții acestei realități.

Noi suntem datori să împlinim legea realității și a noastră. Cu alte cuvinte, datoria noastră e de a ne cunoaște pe noi înșine; pur și simplu a ne cunoaște și a înlesni legii noastre libera ei dezvoltare și completa ei realizare. Datoria noastră este să fim ceea ce suntem, nu ceea ce vrem să fim, dar să știm ceea ce suntem. Este o foarte mare asemănare, din acest punct de vedere, între noi și natura organizată.

Dacă inițiativa noastră nu înseamnă nimic, atunci să trăim ca animalele? Evident, să trăim ca animalele; adică să împlinim în același fel legea noastră, după cum își împlinesc animalele legea lor. Nu înseamnă că noi, oamenii, să împlinim legea animalelor; ci să fim în același timp naturali și în același fel în realitate, ca și animalele.

O plantă crește frumos pentru că crește așa cum a lăsat-o Dumnezeu, pentru că își împlinește legea ei. Nu vă gândiți; niciodată n-ați avut impresia că un bou nu e bou, că un măgar nu e măgar sau că un câine nu e câine. Pe când, singur, omul poate să fie neom, adică, singur, omul, dintre toate viețuitoarele pe care le-a lăsat Dumnezeu pe pământ, se poate ridica împotriva legii lui Dumnezeu.

În această ridicare împotriva legii lui Dumnezeu stă păcatul; iar cea mai de seamă ridicare împotriva legii lui Dumnezeu este tendința noastră de a suplanta pe Dumnezeu, substituindu-ne funcțiunii Lui fundamentale, care este actul de creație. Nu putem să creăm, pentru că nu suntem decât oameni. Putem însă să fim oameni, și aceasta înseamnă foarte mult. Toată greșeala și tot păcatul provin tocmai din faptul că nu știm să ne măsurăm puterea noastră și nu știm să dăm voie acestor puteri interioare ale noastre să se desfășoare după plinătatea ei desăvârșită.

Nae Ionescu
Atheneul Român, 1929

 

Temele conferinței sunt strâns legate de cursul de Metafizică pe care Nae Ionescu îl preda în acel an universitar (1928 -1929), în special prelegerea a XII-a, unde dezvoltă aceleași idei despre creație, muncă și păcat originar.