Feciorii din Boian (Bucovina)

Vasile Posteucă – Calendarul „America”, 1958

Am gãsit fotografia alãturatã în casa compatrioatei noastre din Elvetia, Lucia Popovici, si m’am mirat pânã la lacrimi, uitându-mã la feciorii din Boian (judetul Cernãuti), jucând voiniceste bãtuta.  M’am bucurat ca si cum as fi aruncat o privire, prin fereastra inimii, pânã’n  zarea si’n plaiurile de-acasã. In plaiurile natale, în care odatã am avut într’adevãr România Mare si liberã, si neam mândru si muncitor, stãpân pe destinele lui, si adânc temãtor de Dumnezeu. O aruncãturã de priviri în satele noastre bucovinene: Boianul, Octrita, Stãnestii, Poienii, Plaiul Cosminului, Cuciurul Mare, Voloca, Sipenitul, Tristiana, Ceahlãul, Mãnãstiristea, sate în care rãsuna doina din fluer si din frunzã de-alungul serilor, pe marginea obcinelor, în care se ridicau pânã la cer cântecele secerãtorilor în dupã-amiezile de varã, iar seara se rânduiau jocurile la clãci, pline de veselia tineretii, de chiote si strigãturi, de acea comoarã unicã a folclorului, ce constituie zestrea neamului nostru pe lume. O privire repede, napãditã de amintiri, satul în care m’am nãscut, pe cãrãrile copilãriei…

Dar lacrimile bucuriei, pline de luminã, n’au durat decât o clipã. Din noaptea robiei de azi m’au înconjurat valuri de întuneric, vânturi cu frig de Siberie. Acasã la noi, în Boian, în toate satele noastre, e jale acum. Feciorii care altã datã au jucat cu atâta bãrbãteascã împlinire, bãtuta, coroghiasca si tropotica, gem de desnãdejde, de frig si foame, de dor de tarã si de nemãrginitã revoltã, pe undeva prin minele Uralilor, prin lagãrele de muncã fortata ale colosului bolsevic, unde fîara din om a învins si dã tonul, unde diavolul batjocoreste crucea si lumina, omenia si adevãrul. Ori, se vor fi întorcând, poate, odatã cu cãderea serii, din cine stie ce colhoz, cu fetele vinete ca bozul, pãziti de politruci, mânati cu nãgaica din spate, dar într’o tarinã care nu mai e a lor, in care ei seamãnã blesteme in loc de grâu si pãpusoi, si culeg numai neghinã si spinii rãi ai foametei continue.

Si prin noapte, m’am trezit înconjurat de mii de priviri pline de flãcãri, strãbãtându-mi inima ca niste sãbii, de sute de mii de glasuri, vuind ca furtuna pe mãri, adunându-se într’o singurã întrebare: „dar voi, cei liberi, care aveti dreptul la cuvânt si la scris, voi ce faceti? Ne lãsati robiei si mortii?”

Si lacrimile s’au fãcut, pe obrajii mei, amare, de jãratec si otravã. Si m’am jurat in fata lor, morti si vii, de iezi si de mâne, cã voiu folosi de-acum, drept cernealã, numai durerea lor, si cã ruga mea la Dumnezeu, nu-i va uita de-acum niciodatã.

Iatã dece cer câteva pagini si’n acest Calendar, pentru neamul robit, de-acasã, si mai ales pentru cei din Bucovina de Nord si Basarabia.

S’a întâmplat acolo, în acel colt al pãmântului o nedreptate pe care omenirea numai cu grele sacrificii va putea s’o repare si s’o rãscumpere. Douã provincii, care si-au hotãrît întoarcerea la România in 1918, conform principiului Wilsonian al auto-determinãrii popoarelor, au fost invadate de Rusia bolsevicã în 1940 si în 1944 si rãsluite, anexate noptii asiatice, iadul în care fiinta umanã e degradatã si ucisã de o haitã de cãlãi, de bestii care-l neagã si-l batjocoresc pe Dumnezeu, care viseazã si urmãresc prãbusirea întregii civilizatii crestine. Si nedreptatea încãlcãrii a fost urmatã de ucideri în masã, de arderea satelor, de deportãri spre Siberia cu miile, si, în ultimii ani, de deportãrile în masã, de genocid. Si poate astea se întâmplã în fata celeilalte pãrti din omenire care e liberã, dar care a pierdut par’cã instinctul de apãrare si stã sã se târguiascã cu criminalii, acceptând formula coexistentei cu rãul, ajutând chiar materialiceste pe comisarii rosii care ucid, fãcându-se a nu mai auzi gemetele ce vin de dincolo de cortina de fier.

Trece parcã un mare blestem peste lume. Intunerecul si trãdarea par a acoperi tot ce-a mai rãmas divin si sãnãtos în om. Setea de bani si lasitatea n’au fost niciodatã mai stãpâne si n’au purtat niciodatã coroana puterii si domniei cu mai multã trufie si obrãznicie.

Dintr’un asemenea moment de noapte si desnãdejde, scrisul înseamnã vorbire directã cu Dumnezeu. Numai Lui a mai rãmas sã ne plângem. Vorbindu-i Lui, ne vom vorbi, poate, si nouã însine, acelor mici si uitati, care mai stim asculta’n noapte, care ne mai întâlnim cu lacrima, cu strigãtul de ajutor ce vine din provinciile noastre robite, din neamul vândut si nãpãstuit, care mai îndrãznim trânta cu moartea, deoarece vrem sã trãim in picioare.

Va veni o zi când se vor trezi si altii. Sã dea Dumnezeu sã nu fie prea târziu…

Am auzit pe multi, întorcându-se din vizita fãcutã în tarã, codindu-se sã spunã adevãrul. Acoperind toate întrebãrile de aci, cu o tãcere lasã, care nu le va aduce nici un bine nici lor, si nici nu-i va scuti de necazuri pe cei din tarã. Rãul e atât de mare, cutitul e atât de aproape de os, încât salvãrile individuale nu mai conteazã. Mai mare decât salvarea unei familii, e datoria de a demasca pe diavol, de a striga adevãrul, de a grãbi trezirea vestului care doarme cloroformizat de formule pacifiste.

In toamna lui 1941 mã întorceam în Bucovina. Veniam dela Bucuresti, ca sã vãd Stãnestiul, s’o vãd pe mama. Si la Adâncata, asteptând trenul de Siret, care sã mã ducã la Tereblecea, un tãran s’a apucat sã ne povesteascã, grupului care eram acolo, în gara pustie si ruinatã, cum au fost omorîti de comisarii bolsevici, pe malul Siretului, în fata satului Petriceni, numai la câtiva kilometri depãrtare, cei opt sute de feciori din Boian, Ceaher si Cuciurul Mare. Ca si azi, si atunci toti oamenii din iadul bolsevic visau sã fugã spre libertate. Mai ales feciorii satelor noastre, nu puteau îndura nãgaica si cisma bolsevicã. De aceea, umblau din cãtun în cãtun, se organizau, cãutau arme si puncte de trecere spre tara liberã, România. Dar calãii au introdus între arcasii libertãtii si câtiva câni ai trãdãrii. In dimineata hotãrîtã pentru trecerea Siretului, cei opt sute s’au vãzut înconjurati de tancuri, de sute de mitraliere. Si lupta a început. Dar inegalã. Ce n’au doborît mitralierele, au înghitit valurile tulburi ale Siretului. Cei opt sute au ajuns în pãmântul libertatii, în întelesul mai înalt, biblic, al cuvântului. Un neam îsi plãtea libertatea ce va sã vie cu floarea aleasã a feciorilor din cele mai mândre sate. Si istoria s’a repetat pe urmã pe Prut, lângâ Mamornita, unde alte sute de feciori au murit, secerati de mitralierele civilizatiei comuniste, de ura acelora care profaneazã porumbelul Pãcii, cari terfelesc în sloganele lor libertatea si fericirea popoarelor, viitorul mai bun al omenirii.

Cetind aceste rânduri, drag frate al meu si al celor ucisi de comunisti, nu te multumi numai cu lacrima. Incearcã sã vezi adevãrul. Porneste-te sã predici acest adevãr în lumea întoarsã si nepãsãtoare de azi. Scrie si tu. Ia cuvântul în meeting-uri si serbãri, si cere un moment de reculegere pentru cei omorîti de bolsevici, pentru cei din închisori, din surghiun, pentru acei care ne strigã, si te strigã, pe nume, prin noaptea rãutãtii si-a nepãsãrii. Incetul cu încetul, vor mai veni si altii sã ne-ajute. Numãrul purtãtorilor de steag va creste. Uite, un tãran din Tereblecea, pe nume Dumitru Nimigean, care a scãpat din temnitele Siberiei si se aflã acum in Australia, a scris o carte zguduitoare despre tot ce-a vãzut el in cei zece ani de Rusie bolsevicã. Si scrisul lui va vedea in curând lumina tiparului. Intâiu în limba românã (în Portugalia), apoi in limba englezã si francezã. Si va ajunge însotit de-un memoriu al Asociatiei „Pro Basarabia si Bucovina”, privind deportãrile în masã din provinciile noastre furate de Rusia, si la Natiunile Unite. Dar, mai ales, va ajunge si la pragul tãu. Pe masa ta. Si tu vei avea datoria sã-l duci mai departe în altã casã, în altã inimã de frate. In altã grupare, în alt cerc politic…

Uitã-te lung la fotografia cu feciorii bucovineni care joacã. Si adu-ti apoi aminte de BÃTUTA mortii pe care „cei opt sute” au jucat-o în plumbul mitralierelor bolsevice la Petriceni si ascultã, adânc, in inimã, glasul venind de departe. Constiintele noastre nu vor mai avea odihnã si pace, pânã când Dumnezeu nu va suna ceasul marei eliberãri românesti. Ascultã, si nu uita cã noi putem grãbi plinirea acestui ceas, prin rugã, cuvânt, credintã si faptã.

sursa: Vasile Posteucã,  Calendarul „America”, 1958