Ipostasuri ale Împărăţiei Creştine
Asediul Constantinopolului – Icoană arhetipală a Împărăţiei Creştine
Ortodoxia e viata in Duhul Sfant si formele de manifestare ale acestei Vieti Prea-Pline sunt mereu noi, potrivite vremurilor, fara de vreo schimbare a Dogmele Dumnezeiesti sau a Virtutiilor. Ortodoxia nu e inchisa in manualele ce se predau azi la Teologie, Dumnezeul nostru stie sa insufle forme mereu noi si potrivite circumstantelor:
Organizarea statala, politica si sociala a crestinilor, raspandirea propovaduirii crestine la nivel de stat si imparatie a cunoscut Forme Insuflate, de la Sfantul Constantin (de aceea numit si intocmai cu Apostolii) si Teodosie, la Sfantul Imparat Iustinian, care au decazut ca forma in istorie, dar au ramas neschimbate ca arhetip, ca Imparatie Crestina, ingaduita de Dumnezeu cand conditiile au fost demne de o astfel de imparatie , ca o Icoana a Imparatiei celei Vesnice. Arhetipul acesta este surprins, de exemplu, in pictura exterioara a manastirilor moldave (si mai putin in manualele de scoli teologice), unde asediul Constantinopolului, ca arhetip al Imparatiei Crestine, este pictat in randul altor scene arhetipale din Istoria Mântuiri (Facerea Lumii, Izgonirea lui Adam din Rai, Nasterea lui Hristos, Inaltarea, Pogorarea Duhului Sfant).
Moldova lui Stefan cel Mare este o astfel de materializare in timp, in imanent, in istorie a arhetipului transcendent al Imparatiei Crestine, si din această cauză este numit Sfant Voievod. Stefan nu e sfant pentru ca a zidit manastiri frumoase, ci pentru ca a zidit manastiri cand altul ar fi construit armate. E sfant pentru ca a intarit Tara duhovniceste, punand-o in mana lui Dumnezeu. Bineinteles ca atunci cand era atacat de armatele invadatoare el raspundea cu sabia si ca se faceau inevitabile varsari de sange din ambele tabere.
Peste timp, la inceputul secolului XX, din Vrerea lui Dumnezeu şi sârguinţa românilor se înfăptuia Romania Mare. Neamul românesc, ortodox din naştere, avea acum o expresie statală întregită, condusă de o monarhie, recunoscută ca graniţe şi identitate. Totuşi ne aflam într-o lume structurată pe fundamente iluministe, anticreştine, în care seminţele rele, puse în lume de un neam viclean, şi întreţinute cu grijă prin epoci ”revoluţionare” precum Renaşterea şi Revoluţia franceză, îmboboceau în lume flori ale Răului. Revoluţia bolşevică, gândită în America şi realizată în Rusia, îşi arăta paternitatea antihristică şi demonică, dinamitând biserici, batjocorind Sfinte Moaşte, omorând preoţi, călugări, intelectuali şi pe orice nu accepta să devină la fel revoluţionar, hidos şi ucigaş ca liderii ei. Ecouri tenebroase răsunau şi la noi: revolte bolşevice antinaţionale şi antimonarhice răscoleau unele oraşe.
Nascută din opozitia sufletească firească la pericolul bolsevismului demoniac, Legiunea Arhanghelului Mihail isi propunea restaurarea ordinii crestine in lume, o noua incercare de intrupare a arhetipului Imparatiei Crestine. Dar acest arhetip al Imparatiei Crestine este vesnic asediat, precum este ilustrat si in frescele exterioare ale mănăstirilor moldave, si de aceasta data dusmanii erau pe dinlauntrul cetatii mai multi decat pe dinafara. Atacurile dusmanilor ordinii crestine au facut sa curga valuri de sange din randul legionarilor, dar au fost si din randul lor victime, ca in orice razboi. In final “Tarigradul” romanesc a cazut, instaurandu-se bolsevismul iudeo-masonic, care i-a intemnitat pe oponenti, incercand nu sa-i ucida, ci sa-i pangareasca sufleteste prin torturi demonice prin temnite si restrictii intinse pe zeci de ani. După evenim din 89, deturnandu-se idealurile tinerilor curati, entuziasti si jertfelnici, s-a lucrat intens la tranzitia de la sistemul totalitar comunist la sistemul totalitar comunitarist, tehno-global.
Evanghelie şi împărăţie. Ortodoxia intra-múros
Spre o viziune integrală
Când este vorba de implicarea creştinilor (ortodocşi) în viaţa politică şi socială, în cârmuirea cetăţii, desigur cu o viziune creştină şi o făptuire morală, mulţi opun acestui fapt locul evanghelic următor: „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta. Dacă împărăţia Mea ar fi din lumea aceasta, slujitorii Mei s-ar fi luptat ca să nu fiu predat iudeilor. Dar acum împărăţia Mea nu este de aici.” (Ioan 18, 36)
Cei ce dau citatului o interpretare cu iz maniheist uită însă de Sfinţii Împăraţi si Voievozi crestinăţii şi se pun în situaţia de a le da lecţii de ortodoxie acestor Sfinţi.
Scriptura se înţelege doar în cadrul Sfintei Predanii şi pentru o dreaptă înţelegere e necesară tâlcuirea Sfinţilor Părinţi la acest loc din Evanghelie. Este important de vazut accentul pus pe formularea “nu este DIN lumea aceasta” si “imparatia Mea nu este DE aici”. Citez exact din Talcuirea Sfantului Teofilact (Ed.Sofia, p.420) la acest verset din Evanghelia de la Ioan:
<< Iar maniheii, de aici luand pricina, zic ca lumea aceasta este instrainata si nu este a „dumnezeului celui bun”, pentru ca, spun ei ca Fiul lui Dumnezeu zice ca: “Imparatia Mea nu este de aici”. Dar, o, neintelegatorilor, intai invatati-va din cuvantul acesta ca a zis cum ca: “Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta” si iarasi: “nu este de aici”. Pentru ca nu a zis ca “nu este in lume”, nici “nu este aici”. Pentru ca imparateste in lume si poarta de grija de dansa si, precum voieste, le poarta pe toate. Insa ”nu este din lume Imparatia” Lui, ci de Sus si mai inainte de veci si nu este de aici, de jos zic, asezata; ci aici ea stapaneste si chiverniseste, insa nu este de aici, nici nu isi are asezamantul din acestea de jos, nici nu este vremelnica. Apoi, cum s-ar fi inteles aceea ce zice:”intru ale Sale a venit”(Ioan 1, 11), de nu ar fi fost lumea aceasta a Lui? >>
Deci Dumnezeu impărăţeşte ÎN lume, dar stăpânirea Lui aici nu îşi trage sevele din lumea aceasta, ci împărăţirea Lui în lume îşi trage sevele din Împărăţia Cerească. Dumnezeu îşi are, când găseşte oameni vrednici, printre cârmuitori, vasele Sale alese. Există în istorie chipuri alese de Împăraţi şi Voievozi Sfinţi. Pe Sfântul Împărat Constantin, prototip al cârmuitorilor sfinţi, Sfânta Tradiţie îl numeşte “cel între împăraţi, Apostolul Tău, Doamne”, după cuvintele troparului. De ce? Ne răspunde troparul în continuare: “chemarea nu de la oameni luând, împărăteasca cetate in mâinile Tale o a pus, pe care păzeşte-o totdeauna”.
Unele tendinte cu iz maniheist intalnite si azi (infierate si in talcuirea Sf. Teofilact citata mai sus), de a considera lumea, istoria, organizarea sociala (obstea neamului), politica in sens larg si toate celelalte aspecte ale vietii umane trupesti si istorice ca fiind rele in sine, dar şi unele soluţii salutare, ce se incadrează perfect în concepţia legionară (şi în duhul Sfinţilor Părinţi) sunt analizate de Ioan Ianolide in „Detinutul profet”. Ianolide s-a format intelectual pe linie legionară şi a cunoscut temniţe, prigoane şi experienţa directă a Duhului Sfânt.
El remarca tendinta gresita a crestinilor contemporani de a parasi lumea ca pe ceva rau şi scria, vorbind de falsul crestinsm, ca azi creştinii au pierdut viziunea Imparatiei lui Dumnezeu şi au părăsit istoria, refugiindu-se în eshatologie, ori au părăsit materia, refugiindu-se în spiritual. Spiritualitatea, asceza, spunea el, nu e scop în sine, ci un mijloc de sfinţire, desăvârşire, mântuire a fiecărui om. Spiritualitate înseamnă vieţuire în duh şi adevăr. Creştinătatea trebuie să lucreze cu înţelepciune şi putere nu doar cu neprihănire şi smerenie. In alt loc, Ioan Ianolide spunea că spiritualitatea crestină recentă este reductionistă si de aceea Imparatia lui Dumnezeu rămâne doar în inimă şi in perspectivă eshatologică, dar a pierdut lucrarea istorică. Iar solutia identificată de el era necesitatea adoptării unei viziuni unitare, solidare, integrale despre lume si viaţă.
Creştinii, zicea el, au răspunderi depline pentru destinele omenirii. Ei trebuie să gândească problemele omenirii, să le orienteze şi să le orânduiască. Ei trebuie să cunoască lumea, viaţa şi cu deosebire duşmanii.
El spunea că noi creştinii, prin absenţa noastră din viaţa istorică, ne facem vinovaţi de criza şi de alterarea duhului creştin al vremurilor contemporane. Nu trebuie părăsită istoria cu toate caracteristicile ei, ci trebuie realizată antrenarea ei în sacru, scria Mărturisitorul Ioan Ianolide, în acelaşi duh cu tâlcuirea Sfântului Teofilact.
Curajul ortodox uitat şi laşitatea călâie ca blândeţe închipuită
Duhul Sfinţilor Părinţi şi lupta fermă de apărare
In toate neamurile ortodoxe am avut Sfinti Imparati, Voievozi, dinastii intregi chiar, Ctitori de Imparatii crestinesti, teandrice ce au împământenit credinţa dreaptă şi lucrarea virtuţilor ca normă socială, culturală, morală şi politică. De aceea Sfinţii Părinţi nu osândesc războaiele duse pentru apărarea ordinii creştine în lume, nici uciderile cele din aceste războaie. Astfel, contemporanul Sfântului Constantin cel Mare, Sfânul Atanasie cel Mare scrie in Epistola sa către Amun: “a ucide nu este slobod, dar în război a omorî pe cei potrivnici este şi legiuit, şi vrednic de cinste. Că aşa şi de mare cinste se învrednicesc cei ce au biruit în războaie, şi stâlpi se ridică pentru aceştia care propovăduiesc isprăvile.” Iar Sfântul Vasilie cel Mare, autorul unora din cele mai aspre şi exigente canoane, totuşi când vine vorba despre aceste lucruri, îşi arată marea sa înţelepciune şi duhovniceasca sa înţelegere şi în Canonul 13 al său scrie: ”Pe uciderile cele în războaie Părinţii noştri nu le-au socotit între ucideri. Mi se pare că iertare dau celor ce izbândesc pentru întreaga înţelepciune, şi pentru buna cinstire de Dumnezeu.” Iar in Pidalion Tâlcuirea acestui Canon lămureşte că: ”… a ucide cineva pe vrăjmaş în război, este legiuit, şi vrednic de laudă. Iar Sfântul acesta tălmăceşte pricina pentru care Părinţii cei mai vechi au iertat lor, care este: că aceştia ce ucid în războaie se luptă pentru credinţă, şi pentru paza întregii înţelepciuni, căci de ar stăpâni vreodată barbarii, şi necredincioşii, nici buna cinstire nu va rămâne, că ei vor să-şi întărească pe credinţa lor cea rea, nici întreaga înţelepciune şi păzirea cinstei nu va fi, fiindcă multe stricări de tinere, şi de tineri, se fac de dânşii. ”
Marcu Ascetul în scrierea sa “Despre cei ce-si inchipuie că se indreptează din fapte, in 226 de capete” (Filocalia 2), la cap.214 scrie: ”Cand vătămarea ce izvorăste de la unul se intinde la multi, nu trebuie să ai indelungă răbdare, nici să cauti folosul tău, ci al celor multi, ca să se mantuiască. Căci e mai folositoare virtutea multora, decat cea a unuia.”
Cât de departe de fermitatea şi verticalitatea Părinţilor sunt unii ortodocşi de azi si de alta data, politic corecţi şi adepţi ai unei toleranţe nocive, lipsite de discernământ ! După zeci de ani de propagandă bolşevică, dezinformări şi mistificări carcteristice talmudismului iudeomasonic, realitatea istorică este falsificată, iar duhul ortodox este diluat.
Astazi omul de rând, semianalfabet şi imbecilizat de televiziune, dar şi intelectualul ignorant şi autosuficient, îţi vor spune siguri pe ei, deşi nu au citit nici o sursă istorică reală, că Mişcarea Legionară a făcut crime, asasinate şi că erau fascişti, nazişti şi antisemiţi, fără să fi citit o pagină din scrierile filosofice şi doctrinare ale gânditorilor legionari. Desigur ca au fost şi greşeli în epocă, dar au fost şi multe înscenări, infiltrări şi mistificări, multe recunoscute şi de autorii lor, dar cele mai multe din aşa numitele ”violenţe” au fost în realitate fapte drepte, ”legiuite şi vrednice de laudă” după cuvintele Sfinţilor. Doar că legionarii fiind biruiţi fizic şi România luată în stăpânire, de atunci şi până acum, de duşmanii românilor, cu mască sau fără mască, români vânduţi sau străini, nu a fost cine să le ridice, cum scria Sfântul Atanasie, după cinstea meritată ”stâlpi care propovăduiesc isprăvile” sau statui. Ci ponegriţi şi după moarte, atunci ca şi acum, ba chiar şi cei ce se incumeta să-i cinstească în vreun fel sunt cercetaţi penal şi discreditaţi fără temei, sau argumente, cu multă îndrăzneală neruşinată, în ”dulcele” stil talmudic, îmbinând abstacţiii şi grosolănii după tiparul mentalităţii francmasonice observat şi analizat de Mircea Eliade în ’ 36. (Mentalitatea francmasonică-„Vremea”- sept.1936)
Mişcarea Legionară – icoană a unui arhetip veşnic.
Datoria luptei în perpetuul asediu şi nădejdea biruinţei
După cum mărturisesc şi bătrânii legionari trecuţi prin temniţe, Mişcarea Legionară nu a murit, şi nu va muri fiind icoana unui arhetip veşnic. („Mişcarea Legionară îsi are originea în conceptia crestina despre lume si viata si, atât timp cât va dăinui Biserica Crestina pe pamânt, atât va dainui si Miscarea Legionara.” – Dumitru Bordeianu)
Biruinta legionară inseamna şi înseamnă invierea neamului, a tuturor romanilor, inseamna increstinarea tuturor aspectelor vietii, de la industrie si economie la comunicarea interumana, de la relatiile sociale si mass-media, la politica externa, de la agricultura la discursul si practica politică.
Personal cred că Legiunea Arhanghelul Mihail este, dpdv cronologic, ultima incercare românească de instaurare a unei Impărăţii Creştine pe aceste meleaguri, iar Corneliu Codreanu este ultimul Voievod Sfânt al românilor, ce si-a luat in spate răspunderea pentru instalarea unei astfel de ordini crestine in tara noastra, chiar in conditiile unor raporturi de forţe total nefavorabile. Noi românii, atunci in perioada interbelică, nu am fost vrednici in faţa lui Dumnezeu (precum nu suntem nici azi) pentru a implini iarăşi in istorie o Imparatie Crestina. Dar avem datoria de a spera si de a lucra la invrednicirea noastra atat personala, cat si ca neam pentru a ne invrednici (peste generatii, poate) de o astfel de impreuna lucrare cu Dumnezeu. Dar a nu mai spera macar la aceasta implinire sau, mai rău, a ii numi pe cei ce s-au opus raului lucrator la nivel de stat si au vrut sa instaureze virtutea, sa-i numim idolatri, fanatici, neortodocsi sau eretici este un lucru care nu se cade şi pentru care vom da răspuns.
Vor rămâne peste veacuri cuvintele memorabile ale Căpitanului: “Cel care luptă, chiar singur, pentru Dumnezeu şi neamul său, nu va fi invins niciodată.”
Astăzi, nu trebuie sa se imbrace românii in verde cu diagonala, ci in cinste, credinta, omenie, dreptate, curatie, minte treaza, curaj, mila, dragoste de neam, harnicie, adevar, seriozitate, spirit de jertfa, altruism, disponibilitate, unitate, responsabilitate şi sfintenie spre slava lui Dumnezeu şi a Neamului Românesc.
Mircea Puşcaşu
13 martie 2011, Duminica Ortodoxiei
Bucovina Profundă 
Răspunde-i lui Mircea Puşcaşu Anulează răspunsul