Mircea Vulcănescu (1904-1952)

S-a născut la 3 martie 1904 în Bucureşti. Şcoala primară a făcut-o în Bucureşti, gimnaziul la Iaşi şi Tecuci, familia sa refugiindu-se din Capitală după ce aceasta a fost ocupată de armata germană. În 1921 se înscrie la Facultatea de Filosofie şi Litere şi la cea de Drept din Bucureşti pe care le termină în 1925. A fost profund impresionat de Nae Ionescu şi Dimitrie Gusti pe care i-a avut profesori. Vulcănescu a plecat în 1925 la Paris pentru studii, dorind să-şi dea un doctorat în drept şi altul în sociologie, lucru nerealizat în final. A colaborat la cele mai renumite reviste de cultură ale vremii, dintre care: Cuvântul, Criterion, Floare de Foc, Familia etc.

Din iunie 1935 a fost director general al Vămilor până în septembrie 1937, când a fost demis. Numit director al Datoriei Publice în acelaşi Minister al Finanţelor. În anii următori a ocupat poziţii importante în administraţia naţională: 1940-1941, director la Casei Autonome de Finanţare şi Amortizare şi preşedinte al Casei Autonome a Fondului Apărării Naţionale, iar din 27 ianuarie 1941 subsecretar de stat la Finanţe, până la 23 august 1944.

După lovitura de stat din 23 august 1944, a revenit la postul de şef al Datoriei Publice, până la 30 august 1946, când a fost arestat în lotul al doilea al foştilor membri ai guvernului Antonescu, „criminalii de război”. La 9 octombrie 1946 a fost condamnat la opt ani temniţă grea. Judecarea recursului s-a prelungit până în ianuarie 1948, când instanţa a menţinut pedeapsa.

De la arestare până la pronunţarea sentinţei, trece prin Văcăreşti şi Jilava. La Văcăreşti a fost consultat de guvernul comunist în pregătirea pentru negocierile României la Conferinţa de Pace de la Paris (1947). La Jilava ne arată măsura credinţei sale printr-o faptă demnă de Pateric. Era într-o celulă de exterminare, din beton, fără nimic, deţinuţii fiind nevoiţi să doarmă direct pe jos. Pe timpul iernii geamul era ţinut deschis intenţionat. Într-un frig cumplit, fără mâncare şi apă, îmbrăcaţi doar într-o zeghe ponosită şi dormind direct pe beton, supravieţuirea ţinea de ordinul miracolului. Au fost deţinuţi care au rezistat şi timp de trei săptămâni. În acest context, un tânăr deţinut nu a mai rezistat şi s-a prăbuşit din picioare. Asistenţa medicală i-a fost refuzată. Încă o noapte de dormit direct pe beton i-ar fi adus cu siguranţă moartea. Filosoful s-a aşezat jos şi l-a culcat pe deţinutul bolnav peste el. Acesta avea să-şi revină, dar Vulcănescu se va îmbolnăvi de pneumonie şi ulterior de TBC. A fost bătut cumplit trei zile cu un sac de nisip la Jilava (cf. Traian Popescu, „Experimentul Piteşti”).

Transferat ulterior la Aiud, suferind de tuberculoză în stadiu avansat, asistenţa medicală îi este refuzată şi este băgat în Zarcă (unde erau cei mai „periculoşi” deţinuţi). Mircea a fost considerat ca unul din stâlpii rezistenţei din închisoare şi prin urmare i-au aplicat cele mai grele torturi şi dese izolări la zarcă. La infirmerie ajunge abia în pragul morţii, fiindcă pentru cei din Zarcă era necesar acordul ministrului Alexandru Drăghici pentru infirmerie. Mircea Vulcănescu a plecat la Domnul pe 28 octombrie 1952. Avea 48 de ani şi a lăsat un testament simplu, dar care arată întreaga concepţie creştină a sa: „Să nu ne răzbunaţi!”.

Gabriel Bălănescu, fost coleg de suferinţă la Aiud cu Vulcănescu, povesteşte în cartea „Din împărăţia morţii” (Madrid, 1981): „Rând pe rând, celulele se deschid şi echipele, gata formate, sunt îndrumate spre locul de îmbarcare. Traversând culoarul etajului doi, unde ne aflam, îmi arunc ochii la un deţinut zdrenţăros, care freca cu terebentină scândurile. Mi-au atras atenţia ochii lui mari, sticloşi şi îndrăzneala cu care ne privea, ştiut fiind că deţinuţii politici, atunci când se întâlneau cu un alt deţinut, sau grup de deţinuţi, era obligat să privească în pământ. Am trecut chiar pe lângă el. Era Mircea Vulcănescu. Îmi şopteşte: „Mergeţi la muncă”. În privire i-am surprins un fel de bucurie, îmbinată cu amărăciune. Aplecat, îngenunchiat pe duşumea, doar ochii şi fruntea, care mi-a părut nimbată, îl mai aminteau pe cel de altădată. Corpolenţa lui era redusă la un schelet, îmbrăcat în haine vărgate. Coloana vertebrală se observa prin zeghea de puşcăriaş. Mircea Vulcănescu, una din cele mai strălucite inteligenţe ale generaţiei dintre cele două războaie, fost Subsecretar de Stat la Finanţe, fusese condamnat la 8 ani de muncă silnică, pentru „aservirea economică a României, Reichului nazist”. …Mai târziu, îmi este greu să-mi amintesc anul, am stat de vorbă cu un fost secretar de la YMCA, filiala Bucureşti, Zahiernic, în braţele căruia a murit Mircea Vulcănescu. Zahiernic mi-a mărturisit următoarele: Mircea Vulcănescu avea o cavernă la plămânul stâng. Mircea Vulcănescu aflase de la alţi deţinuţi că cei cu cavernă la plămânul stâng mor în timpul somnului. Voinţa de a avea conştiinţă a tot ce se petrece cu el era atât de mare, încât făcea eforturi supraomeneşti să nu doarmă, ceea ce îi slăbea mult rezistenţa. Îngrijirea medicală îi era redusă la câteva aspirine pe zi şi nici acestea în fiecare zi. Cu toate că fusese internat în ultima fază a bolii în infirmeria penitenciarului, n-a primit nici o medicaţie specifică. Medicamentele străine, care erau în depozitul infirmeriei, erau folosite numai pentru îngrijirea delatorilor sau a celor de la dreptul comun. Şi-a dat duhul, mi-a mărturisit Zahiernic, în braţele mele, cu ultimele cuvinte: „Spuneţi-i Aninii să mă ierte!” (Este vorba de Anina Rădulescu-Pogoneanu, care a fost prima lui soţie)”.

Ion Constantinescu-Mărăcineanu, în articolul „Ultimele clipe ale lui Mircea Vulcănescu” publicat în revista Memoria, redă cuvintele lui Mircea Vulcănescu aşa cum le-a auzit în infirmeria Aiud: „Rostul meu în viaţă s-a terminat. Am început o operă, dar n-am fost în stare s-o duc până la capăt. Am predat la o catedră pe care am părăsit-o tocmai în clipele în care trebuia să fiu prezent. M-am despărţit de studenţii pe care-i iubeam tocmai în cele mai dureroase momente ale istoriei. Am crezut că mi-am făcut datoria ca cetăţean faţă de această ţară hăituită şi jefuită cu neruşinare, faţă de acest neam însângerat. M-am înşelat. N-am fost decât un vanitos. Am ţinut să vin aici lângă cei în suferinţă, cei care au visat libertatea şi-au sângerat pentru ea. Studenţii mei nu mai pot aştepta nimic de la mine, o biată epavă ce se târăşte pentru ultima picătură de viaţă. Strădaniile mele la altarul culturii s-au dovedit a fi zadarnice. Potentaţii vremii n-au nevoie de cultură. Pseudocultura şi-a întins tentaculele ca o caracatiţă. Nu ştiu ale cui păcate îndură acest neam ospitalier. Boala mi-a măcinat şi ultima fărâmă de vlagă. Sunt la capătul puterilor. Mă vedeţi în ce hal am ajuns. O caricatură de om. Charon mă aşteaptă să mă treacă Styxul. Corbii sunt gata să mă însoţească. Priviţi-i cum dau rotocoale croncănind în văzduh. Mă doboară tăcerea asta. Mă ucide suferinţa prin care trec prietenii de celulă. Ştiu că mă despart de ei. Îi rog să mă ierte că-i părăsesc”.

Asasinarea lui Mircea Vulcănescu şi a lui George Manu au fost două din cele mai monstruoase asasinate de la Aiud.

Principalele opere ale lui Vulcănesc: Teoria şi sociologia vieţii economice. Prolegomene la studiul morfologiei economice a unui sat (1932); În ceasul al 11-lea (1932); Cele două Românii (1932); Gospodăria ţărănească şi cooperaţia (1933); Războiul pentru întregirea neamului (1938); Înfăţişarea socială a două judeţe (1938); Dimensiunea românească a existentei (1943).

Mircea Vulcănescu este „cel mai încăpător spirit al generaţiei ’27, omul care avea în sine şi enciclopedismul lui Mircea Eliade şi ludicul ionescian, «Erlebnis»-ul lui Cioran şi retorica lui Ţuţea, lirismul lui Sebastian şi logica lui Noica, omul care era la fel de „acasă” în D. Gusti (cultul organizării şi al eficienţei) şi Nae Ionescu (daimonia egocentrică)” (cf. Permanenţe, dec 2002)

„Cât despre Mircea Vulcănescu, căruia Mircea Nicolau i-a fost şi lui un apropiat, am reţinut discuţiile pe care le-au avut înainte de arestarea din 1946 a lui Mircea Vulcănescu. Cu toate cunoştinţele lui vaste şi cu tot ce decurge din ele, filosoful era un mare naiv. Nu voia să ia în considerare o eventuală arestare a sa. O excludea pe motiv că avea atâtea merite cunoscute de toţi, aportul lui fiind socotit chiar în aur (cât timp a fost, de exemplu, în fruntea vămilor ori subsecretar de stat în guvernul Antonescu). L-a întâlnit, nu mult după aceste discuţii, în preajma Malmaison-ului (închisorii), sub paza unui singur soldat. L-a evitat. A urmat procesul, cu extraordinarul lui cuvânt de apărare publicat în zilele noastre. După condamnare a fost depus la Jilava, unde a îndurat, împreună cu toţi foştii demnitari, cu generalii etc. regimul exercitat direct, şi prin câţiva gardieni călăi, de demenţialul găgăuz Maromete. Scoşi în plină iarnă, dezbrăcaţi la piele, un număr de deţinuţi între care Mircea Vulcănescu, au trebuit să treacă prin mijlocul unui sir de gardieni, care i-au lovit cu cozi de mătură, introducându-i într-o încăpere goală, umedă, cu ciment pe jos. O adevărată condamnare, dacă nu la moarte, la distrugerea fizică. Mircea Vulcănescu, dându-si seama că n-ar mai fi nici o posibilitate de a se salva, de a rezista fiecare cu forţele fizice (avea 1,85 m înălţime şi, înainte de arestare, 130 kg greutate!) şi sufleteşti. S-a oferit să-l ocrotească pe unul dintre ei, mai tânăr, pe numele său Eduard Tomescu,care făcuse parte în 1940 din grupul de conducere legionar al comunei Jilava. Aşa că, la limita epuizării, cât au stat în picioare, Mircea Vulcănescu s-a aşezat pe spate, pe cimentul rece şi umed şi l-a ţinut pe pieptul lui pe cel numit – pe acesta l-a întâlnit ulterior Mircea Nicolau (alte afirmaţii, între care şi aceea că ar fi fost vorba de Nicu Crăcea, sunt astfel înlăturate). De la acest act, aproape suprem, de sacrificiu al propriei vieţi, a urmat boala TBC pulmonar, care l-a secătuit de forţele fizice, aşa cum l-a întâlnit şi Adrian Marino, când l-a cunoscut sub dusul băii făcute în fugă, cum se obişnuia la Penitenciarul Aiud. Mircea Nicolau a fost dus într-una din zile la o consultaţie medicală la infirmeria „spitalului” Penitenciarului Aiud. Urcând scările spre etaj, l-a întâlnit pe Mircea Vulcănescu, care i-a spus că nu mai are nici o şansă de supravieţuire. Nu se aştepta, totuşi, ca numai peste două zile, să afle că Mircea Vulcănescu s-a stins. Era în 28 octombrie 1952.” (Nicolae Trifoiu, Permanenţe, apr. 2003)

Unii deţinuţi cred totuşi că varianta cu tânărul salvat de Vulcănescu cu preţul propriei vieţi, a fost lansată de oculta comunistă pentru  a se sustrage de la răspunderea crimei. Într-adevăr, au fost cazuri când deţinuţi mai în vârstă şi-au sacrificat viaţa pentru a-i salva pe cei tineri. Dar nimeni nu era atât de nesăbuit încât să-l lase pe marele filosof să se jertfească la modul suprem. Eduard (Edi) Tomescu nu era nici el un anonim încât să nu-şi dea seama că gestul lui Vulcănescu i-ar fi fatal acestuia, Edi era de ani buni crescut în duhul jertfei şi n-ar fi acceptat, decât cel mult pentru scurt timp fapta lui Vulcănescu. Apoi, decesul a survenit la doi ani distanţă, la Aiud, nu la Jilava, când ştim că TBC-ul netratat aduce curând moartea.

„La sfârşitul anului 1950, în închisoarea Jilava a fost adus un grup de intelectuali, printre care şi Mircea Vulcănescu, precum şi un elev  – de la o şcoală agricolă – pe nume EDI TOMESCU. Mircea Vulcănescu era extrem de slăbit. Pentru el nu mai conta propria viaţă, ci căuta să-şi fructifice chiar şi moartea, făcând binele creştin. Înainte de a ajunge în cameră cu Aurel Obreja, acest grup a fost trecut printr-o procedură de bătaie sistematică şi apoi introduşi în celula neagră în pielea goală. Celula era o adevărată gheţărie plină de fecale şi alte mizerii. În această celulă Mircea Vulcănescu a vrut să-şi sacrifice viaţa, stând întins pe ciment, iar peste el să stea elevul Edi Tomescu (care era puţin bolnav). La insistenţele lui Mircea Vulcănescu, tânărul s-a prefăcut că stă întins pe el (pe Mircea Vulcănescu), în realitate greutatea corpului şi-o sprijinea pe mâini. Această situaţie a durat un minut sau două, după care tânărul s-a ridicat, declarându-se „vindecat”. Trebuie ştiut că deţinuţii aveau un adevărat cult pentru Mircea Vulcănescu, respectându-l în mod deosebit.         La ora aceea în închisori nu existau tineri atât de inconştienţi, încât să-şi permită a sacrifica viaţa unui om de talia lui Mircea Vulcănescu pentru a se salva pe sine. Moartea lui Mircea Vulcănescu a avut loc mult mai târziu la închisoarea Aiud…” (la Gh. Andreica, „Mărturii…mărturii”)

„Pe Mircea Vulcănescu l-am avut profesor de Etică, la Universitatea din Bucureşti, pe timpul studenţiei mele. Lecţiile sale, sâmbăta după amiezi, erau pline de dinamism şi originalitate… În închisoare, mai vizibil decât oriunde, a avut ocazia să pună în practică morala creştină, pe care o propovăduise de la catedră şi în scrisul său, din cauza condiţiilor speciale de viaţă create de guvernul comunist, cu intenţia de a lichida pe toţi prizonierii politici… În timpul în care au locuit împreună, într-o altă aripă a Jilavei, Vulcănescu şi alţii, obişnuiau să ţină conferinţe despre diferite subiecte, spre a se întări şi instrui pe ei şi pe cei ce-i ascultau. După una din conferinţele ţinute de M. Vulcănescu, a apărut un gardian şi l-a scos pe el şi grupul său afară, în curtea interioară a Fortului Jilava, unde au fost bătuţi cu ciomege şi bastoane de cauciuc, până la leşin. Apoi, i-au dezbrăcat până la pielea goală, zvârlindu-i grămadă în bezna din Celula Neagră; căci, fără nici o lumină, întunericul din Celula Neagră era absolut. Parcă uitaţi, acolo au stat, între urină şi fecale, trei zile şi trei nopţi. Nemâncaţi, în frig, în umezeală. N-aveau nici scaune, nici masă, nici vreun pat. Alergau toţi prin murdărie, de la un colţ la altul, spre a se încălzi şi spre a nu lăsa trupurile să se prăbuşească. Mircea Vulcănescu a fost cel care i-a încurajat cel mai mult, şi le-a întreţinut treaz spiritul. Până când el însuşi şi-a dat seama de tragicul situaţiei în care se găseau.

– În condiţiile acestea, spune Vulcănescu în forma cea mai simplă şi cea mai prietenească, rugându-i să accepte propunerea lui, nu există nici o scăpare pentru noi, decât dacă se întâmplă ceva, care să forţeze administraţia la o măsură de salvare, dacă o salvare mai există. Eu nu mai pot rezista fiziceşte. Mă simt epuizat de toată energia. Mă voi aşeza jos, pe pântece, în ultimele clipe ale vieţii mele, şi, în felul acesta voi veţi avea un loc să vă odihniţi, pe trupul meu. Rog, pe Dumnezeu, să primească sufletul meu şi să vă ajute pe voi să supravieţuiţi…

Era, acolo, o atmosferă mioritică, de seninătate si împăcare cu moartea, şi de acceptare a unui destin creştinesc. Partenerii lui Vulcănescu au fost cutremuraţi de această propunere şi de slăbirea rezistenţii sale. Au refuzat categoric şi au trecut la acţiune, la înviorarea lui şi la angajarea lui din nou în cursa de alergătură, pentru a-i reveni tăria fizică. I-au reamintit de păcatul sinuciderii şi de virtutea speranţei. Această ocazie, i-a oferit lui M. Vulcănescu prilejul de a desfăşura câteva gânduri în legătură cu viata şi moartea şi destinul omului, ceea ce l-a făcut să se sustragă de la preocupările cărora li se lăsase pentru o clipă pradă. Prietenii lui nu i-au aprobat sinuciderea, iar Vulcănescu a socotit această floare rară a prieteniei, ca cea mai minunată podoabă a vieţii creştine.

Vremea a trecut, penibilă, şi când izolarea lor a luat sfârşit, până şi gardienii s-au uimit de minunea întâmplată, găsindu-i încă vii la deschiderea celulei morţii. Epuizaţi, el şi prietenii lui, au fost duşi şi zvârliţi într-o nouă celulă, ticsită cu ce mai rămăsese din generaţia jertfelor, cu tineri frământaţi şi rezistenţi la procesul de reeducare comunistă… De la Jilava, Vulcănescu a fost transportat la Aiud, unde am ajuns şi eu, prin vara lui 1951. Nu-i mai cunosc peripeţiile până eu n-am început să lucrez, prin 1952, în fabrica închisorii, secţia metalurgie. În fabrică, eram în aceeaşi grupă cu un deţinut care locuia cu Vulcănescu în aceeaşi celulă. Şi cum Vulcănescu nu lucra nicăieri, am reuşit, în felul acesta, să stabilesc o comunicare permanentă cu profesorul meu, care a durat cam două luni de zile. Îi transmiteam noutăţi politice şi alimente, de care ducea mare lipsă, dar îi comunicam şi problemele şi întrebările care mă frământau permanent, la care el îmi răspundea cu vederile şi dezlegările lui; în majoritate priveau cultura românească şi perspectivele ei de viitor… Trei erau, după M. Vulcănescu, aspectele cele mai caracteristice ale vieţii din închisorile comuniste:

1. Starea de suferinţă naţională. Nu numai deţinuţii politici trăiesc în mizerie şi dramă, ci şi toate familiile lor, toate partidele politice care n-au înţeles sau care au înţeles prea târziu generaţia supremelor sacrificii, toate clasele sociale, toţi prietenii şi… toţi adversarii acestora. Ţara întreagă este copleşită de suferinţă. Acesta este conceptul care cuprinde şi caracterizează momentul prăbuşirilor istorice continuate în 1951-1952, de la instaurarea ilegitimă a regimului sovieto-marxist. Prin această suferinţă colectivă, naţională, el vedea un puternic reviriment al regăsirii religioase creştine, o reîntoarcere la formele autentice ale credinţei în Dumnezeu şi la rugăciunile fierbinţi ale mântuirii. Nu vedea alt mod de salvare. Comunismul, nici în formă nici în fond, nu poate oferi o salvare a omului şi a fiinţei naţionale. Aplicarea lui la realităţile româneşti va duce sigur la o reacţiune firească şi caracteristică fondului românesc: reacţiunea creştină.

2. Prezenţa impresionantă, numerică, pretutindeni, a generaţiei care a fondat şcoala naţionalismului modern românesc propriu, unic, şi independent, încărcat cu sănătatea morală a unei atitudini de încredere şi optimism. Dar M. Vulcănescu mai spunea că niciodată nu a înţeles îndeajuns fenomenul acestei generaţii ca parte a unei ordine spirituale româneşti. El socotea acest fenomen ca o recrudescenţă a unor forte negative care tind să destrame ordinea specificului românesc şi chiar să strice armoniile mioritice ale viziunii româneşti despre lume. Această ideologie[1], care i se părea că se îndepărtează de realităţile naţionale, care bulversa însăşi fundamentele şi structurile naţionale, Vulcănescu căuta să o înţeleagă, s-o analizeze şi s-o înţeleagă. Ce este, în fond, această generaţie de «sinucigaşi», de benevoli ai morţii, de prevestitori, ce este această generaţie marcată de personalităţi gigantice care s-a vrut stinsă şi acoperită cu beton, ce semnificaţie are pentru neamul românesc, şi în lume, sacrificiul creştin al celor căzuţi în Spania? Întrebându-se cu nelinişte, mereu, aşa a ajuns Vulcănescu să înţeleagă şi să creadă în puterea creatoare a elitelor în toate domeniile de manifestare omenească…

3. Procesul de fermentaţie al unei noi lumi româneşti, era socotit de Vulcănescu ca al treilea aspect caracteristic al închisorilor politice. Întreaga colectivitate a deţinuţilor politici a trecut prin ciurul experienţelor, prin probele cele mai aspre, prin confruntarea propriilor lor idealuri, atitudini, înţelegeri şi metode politice de lucru. În focul acestor probe, fiecare şi-a revizuit poziţiile şi temeiurile de acţiune politică pentru viitor. Nu odată România a trecut prin perioade de invazii şi distrugeri, dar neamul românesc şi-a găsit prin el şi prin suferinţele lui, noi căi de ieşiri din impas. Dumnezeu apără istoria neamurilor care e cu El. Deţinuţii politici din România, şi cu ei ţara – o imensă închisoare – şi-au ascuns în Dumnezeu conştiinţa misiunii lor.” (Ion Halmaghi, Pittsburgh, 1975)

 „Într-o zi după-masă, între cei cu pachete a fost şi Mircea Vulcănescu. Deţinuţii trebuiau descuiaţi să meargă să-şi ia pachetele. Gardianul de pe crucea celularului întrebă pe un altul: Care Vulcănescu? Răspunsul: Criminalul!

După ce şi-a luat pachetul, domnul Mircea Vulcănescu mă chemă să gust ceva din pachet şi-mi spuse: Ai auzit cum m-a strigat? Criminalul. Omul de o blândeţe deosebită şi de o omenie îngerească era numit criminal, desigur, după cum era calificat prin sentinţă: criminal de război. În ce situaţie ingrată ne găseam amândoi şi mai toţi deţinuţii politici de la Aiud şi din alte locuri din ţară… Ştirea morţii lui m-a impresionat. A fost mare în viaţă; a fost şi mai mare în moartea lui. Iată o moarte de adevărat filosof.” (pr. Nicolae Grebenea, „Amintiri din întuneric”, 2000)

„Mircea Vulcănescu a însemnat o mare dramă! – m-a informat preotul Gavrilă Zob. Stătuseră mult împreună, la camera de TBC. Ajunsese ca o fantasmă şi-l obseda gândul morţii. Nu al unei morţi care va veni cândva, ci al unei morţi iminente, legate de culcatul în pat, motiv pentru care stătea nopţi întregi cu capul pe mâinile prinse de speteaza de fier a patului şi dormea aşa. Aceasta l-a slăbit şi mai mult şi i-a grăbit sfârşitul, ducând cu sine, într-un mormânt fără cruce, atâtea comori de gând şi bogăţie intelectuală.” (pr. Zosim Oancea, „Închisorile unui preot ortodox”, 2004, p.164)

 din “Martiri si marturisitori romani din secolul XX” – Fabian Seiche